Am ajuns zilele trecute prin Centrul Vechi și, din stradă în stradă, am poposit într-o cîrciumă cu nume de melodie interbelică. Să curgă berea, să urmeze mîncarea, să vină nota, poftim cardul. Mare greșeală.
– Știți, n-avem din ăsta de card.
– POS?
– Da, ne cerem scuze, nu ținem.
– De ce, există riscul să vină clienții și să plătească așa?
Sarcasmul nu-l atinge. Încerc să-l înțeleg. Lucrează într-un local care ar vrea să fie de epocă. Deci fără chestii moderne. Pentru atmosferă. Poate ar trebui să le propun să pună un baldachin peste aparatul de aer condiționat? Nu, ăla pare cel puțin interbelic.
– Și atunci ce facem? N-am bancnote la mine. Sînt sărac, nu-mi permit să țin bani în portofel. E chiria prea mare.
– Mergeți să scoateți de la bancomat. E unul chiar pe strada alăturată.
Da, era un bancomat. Al unei firme atît de obscure încît nu-mi făceam probleme că mi-ar putea fi clonat. Părea genul de bancomat care-ți golește contul direct prin comisioanele atașate unei tranzacții interbancare.
În fine, am căutat un bancomat decent, am extras bani, am plătit. Și mă consider fericit: dacă bodega era și mai vintage de atît, sigur mă puneau să sparg Banca Națională și să plătesc în bancnote cu mutra lui Ferdinand.