S-a făcut o jumătate de secol de cînd Gabriel García Márquez a publicat Toamna patriarhului. Ce repede trece timpul! – cum spunea însuși Nicanor Alvarado, patriarhul, cînd a împlinit suta. M-am gîndit, pentru cei ce ați citit-o, să vă reamintesc de cartea asta din motive care n-au nici o legătură cu acest semicentenar. Iar celor care acum află de existența ei, nu ca un îndemn la o lectură întîrziată, ci fiindcă zilele astea s-a tot vorbit despre fapte și relatări din mereu recenta noastră istorie, vorbe care par luate copy-paste din romanul răposatului columbian.
Cînd a apărut la noi, la Editura Univers, cu doar patru ani mai tîrziu decît data la care Márquez l-a scos la iveală, ceea ce pe atunci era o performanță, romanul lui despre dictatură a avut un succes fulgerător, iar o propoziție din Toamna patriarhului a început să circule neobosită printre studenți: „Închipuiți-vă ce țară de rahat: o vacă pe balconul patriei!“. Vaca lui Márquez era una adevărată, dar cum pe atunci nevasta lui Ceaușescu ajunsese nelipsită alături de el pe balconul patriei noastre, patrupeda genialului romancier părea o funie de cuvinte în casa spînzuratului. N-a contat la noi că dictatorul lui Márquez avea păreri de dreapta, n-a contat nici antiamericanismul lui Gabo, de pe urma căruia scriitorul a devenit persona non grata în State, asemănările cu ceea ce se întîmpla în România erau atît de mari și de multe, încît deosebirile treceau nebăgate în seamă. Alegerile falsificate, minciunile propagandistice, cultul rubedeniilor și al propriei sale persoane și semianalfabetismul lui Nicanor Alvorado păreau copiate după ceea ce se întîmpla în România.
Ceva mă face să cred că unii dintre cei ce-au scris despre Toamna patriarhului doar au frunzărit cartea. Altfel nu se explică de ce, în prezentările romanului, patriarhului i se tot spune „dictatorul fără nume“, cînd numele acestuia își face (totuși) apariția în text, ori despre lungile fraze de aici ale lui Márquez se zice că ar fi o piedică în calea lecturii. E drept că, față de povestirile și de Veacul de singurătate ale lui G.G.M., deosebirile stilistice sînt suficient de mari, încît autorul însuși a simțit nevoia să dea explicații asupra lor, dar lungile fraze ale romanului și barochismul viziunii sînt perfect ținute sub control, așa că la mijloc nu e decît comoditatea la lectură a cititorilor „profesioniști“ care au avut de-a face cu textul lui Márquez. Mai degrabă cred că romanul nu și-a găsit încă un traducător pe măsură în stare să echivaleze în românește energia și umorul acid ale teribilului columbian.
Deși pare de necrezut, înainte de a publica Toamna patriarhului, Márquez i-ar fi dat și amicului său Fidel Castro, dictatorul cubanez, să citească manuscrisului și, susținea G.M.M., Fidel i-ar fi făcut multe sugestii de care a ținut seamă.
De fapt, ceea ce a vrut să facă Márquez în Toamna patriarhului era să portretizeze dictatura de tip sud-american, nu un dictator anume. Asta l-a și împins să nu-și construiască romanul cronologic, ci în șase valuri în care insul afla în rolul dictatorului își reamintește cum a ajuns, din nimeni, stăpînul absolut al țării. Culmea culmilor e că, din clipa în care Nicanor își selecționează o sosie, dictatura capătă două capete – unul e cel al bătrînului general tot mai decrepit și mai însingurat, celălalt al sosiei sale încă în puteri, care capătă treptat gustul stăpînirii totale.
În roman mai există o voce, aceea a supușilor care pătrund în palatul-cazemată și care povestesc prin cîte au trecut, dar mai ales cum s-au lăsat stăpîniți zeci și zeci de ani de sistemul prin care Nicanor a rămas la putere. Sistemul care fabrică legendele omnipotenței dictatorului în vreme ce acesta trăiește din amintirea unei vechi și fruste glorii pînă cînd necondiționata lui nemurire se încheie, spre uimirea neîncrezătoare a supușilor săi care-l găsesc mort în palatul delabrat al Puterii.