–Apolodor, un turnător? strigară toți mirați în cor, iar Mircea aprobă de zor.
– Un pinguin, un turnător, nu mi-a părut înjositor să fiu un preș, să scriu, ușor, note în versuri stelelor. O bravă slugă de cocleți, un servitor de epoleți.
– Atunci fii slugă și la noi, țipă rapid Ludovic II. Noi epoleți poate n-avem, da-n spirit cam la fel sîntem. Scrie o notă la Satana, trimite toată stenograma, roagă un demon să te-ajute, de-aici ne scoate, iute, iute!
– Hai, scoate-ne, Apolodor, își ridică netemător, crezînd-o foarte diafană, chiar Cîțu vocea-i de soprană.
– Dacă pe noi ni-i ajuta, să știi că rău nu-ți va părea. Partidul e uluitor: prevăd mult bine-n viitor! Cred că mă înțelegi, amice! zise Turcan clipind complice.
– Alo, alo, copii și frați, pe mine vreți să mă-nșelați? V-am fost alături zeci de ani, am fraierit și eu prostani. Ce o să-mi dați?
– Ce vrei matale!
– Îhî, și-un sac de vorbe goale. Niște dietă cînd mi-e foame. Un sul să-mi scriu din epigrame.
– Dar spune, dragă, ce ai vrea? Mustața și codița mea? îl întrebă Violeta.
– Să scapi de viața asta tristă?
– Să plîngi cu nasul în batistă?
– Să-ți fie-Anisie ca o mamă?
– Să-ți cînte Vela prima gamă?
– Să-ți pun „Deșteaptă-te, române!“?
– Să nu fim ticăloși cu spume?
Se-opriră toți, ca interziși, și se priviră cam ponciș. Auzi mata nemernicie! E glumă proastă, ce să fie?
– Să vă spun drept, eu sînt dator: e între voi un impostor!
Așa grăi Apolodor. Și toți pufniră-n rîs sonor.
– Tataie, ești cu mintea-n nori? Sîntem partid de impostori!
– Exact. Și ne interesează al cui bun-simț încă veghează! Cine ne-njunghie pe la spate, cu cioburi de realitate?
– O, Doamne, ce brutalitate!