Cum trece timpul… Parcă era ieri. Mă învîrteam ca un coi într-o căldare pe culoarele Spitalului „Cantacuzino“, proaspăt ieșit din comă. Camera mea devenise un adevărat centru de infotainment pentru toți pacienții de la etaj. Cu cîteva zile înainte, amicul Călin Angelescu îmi adusese un televizor Sport, cu antenă bățoasă, să văd Campionatul Mondial de Fotbal. Nu trebuie să zic mai multe. Aur să fi fost, și nu valora atîta. Pe 9 iunie salutasem măreața victorie împotriva Uniunii Sovietice (2-0!) și ne pregăteam, cu mic, cu mare, muribunzi, leșinați, perfuzați, de și mai marea victorie împotriva Camerunului – care avea să se petreacă pe 14. Ei, dar viața nu ține seama de calcule și își vede de ale ei.
Venisem pe targă de la ultimele rămășițe ale Pieței Universității, cînd numai corturarii și revoltații se mai încăpățînau să agite o ciozvîrtă de steag. Fusese prima dată (și avea să fie ultima) cînd am crezut că sînt mai tare ca destinul. Mi-a trecut. Dar, odată readus la viață, îmi consumam timpul liber în fața televizorului și clocoteam urmărind TVR. „Mincinoșilor, trădătorilor, vînduților, prostovanilor!“ – bolboroseam în sine-mi la auzul oficiosului guvernamental. Și, cum nu puteam să dorm, deschideam aparatul la prima oră, cînd se îngîna ziua cu noaptea. Așa s-a întîmplat și pe 13 iunie. La 6 sau 7 dimineața, am văzut un reportaj de la fața locului. Proaspăta Poliție, urmașa nevrednicei Miliții, făcea curat în fața Teatrului Național. Oamenii erau smulși din corturi, îmbrînciți și loviți, obligați să urce în dube. Mi s-a lungit fața. De ce cu violență? De ce cu pulanul? Iar eu, neputincios, în pijama.
Numai că nu am fost singurul care a văzut transmisia. În cîteva ore, bucureștenii au ieșit cu ce au găsit prin casă și au trecut la asalt. Au dat foc, au spart geamuri, au fugărit trupeții. Era revoltă în toată puterea cuvîntului. Iar eu, în pijama. I-am spus medicului să îmi facă ieșirea. Fusesem la revoluție, revolta asta ar fi fost un fleac pentru mine. Noroc că nici nu m-a ascultat. Deja se vedeau vălătuci vineți de fum peste oraș. Oare îl vor da jos pe Iliescu? Oare vor reda televiziunea poporului? Nu aveam nici o informație – în ziua aia nici un prieten nu a călcat pe la mine. Stăteam și mă uitam la ecranul mic ca vițelul la poarta nouă. Și a căzut seara, odată cu represaliile. Am văzut cu urechile mele flamura verde a legionarilor, descrisă măiastru de Răzvan Theodorescu. Am văzut primele arestări. Am parcurs șiruri de figuri tumefiate și pline de sînge… Bătălia se termina. Se terminase. Nimeni nu avea habar că abia atunci începea aia barosană. Pe 14 au venit minerii și nu am putut decît să aud ce se întîmplă: triumfa clasa muncitoare împotriva exploatatorilor drogați și falsificatori. L-am văzut pe Iliescu agitîndu-se, principial și ritos, împotriva contrarevoluției, dar nu, n-am auzit cu urechile mele „Cinste lor, cinste lor, minerilor!“.
Nu-i nimic. Aveam să simt. Nițeluș mai încolo, sîmbătă, cînd am luat tramvaiul spre casă, vindecat – și cu Sportul lui Călin în mînă. Nimeni nu scotea o vorbă. Cum mă știți, am dat să deschid gura. Soția mea m-a tras de mînecă: „Taci, dracului!“.
Și am tăcut.