Cu acest roman, pe care îl recomandă drept „o comedie“, Stelian Tănase pare să fi dat de capătul celei mai mari fresce epice a Bucureștiului din literatura română. O frescă din mai multe cărți-panou, în care orașul e și decor baroc, și personaj de roman-foileton cu mistere. Cine a urmărit povestea Bucureștiului în cărțile lui Stelian Tănase, și cele nonficționale, și cele de ficțiune, va fi priceput/simțit că ea ascunde și cronica nemăsuratei iubiri, romantice ca-n Hugo, dar și cu ofuri și pandalii locale, a autorului pentru urbea sa pe care o cunoaște de-a fir a păr din cărți și a cercetat-o peripatetic, de la o barieră la alta.
Descoperi în fresca lui Stelian Tănase ecouri din cronicarii munteni, cei răi de gură, din Istoria fondărei orașului București a colonelului Papazoglu, din povestea Podului Mogoșoaiei a lui Gheorghe Cruțescu, iar pe deasupra, din zeul tutelar cu zîmbet pișicher, Caragiale cu Bucureștiul și bucureștenii săi și cu lumea din Scrisoarea pierdută strămutată din „capitala unui județ de munte“ la Centru, unde-i e locul de drept.
După povestea unui dansator de tango și după cea a unui colecționar-negustor de antichități, în Dincolo nu e nimeni Stelian Tănase își încheie fresca Bucureștiului cu o comedie funambulescă cu cheie, al cărei protagonist e Adam Bruno, pictorul orașului, zugrav de subțire, cum i s-ar fi zis anțărț, iar elita Capitalei, cea care pune lucrurile la cale, Dăscălimea și Caracuda. Cronicarul evenimentelor e un anume Ghiță, jurnalist investigator la (nu se putea altfel!) ziarul Aurora, scriitor inspirat și ghinionist. Autorul tuturor e același din Moartea unui dansator de tango și din Negustorul de antichități.
Sîntem aici în Bucureștiul de după Revoluție și în trecutul apropiat, sfîrșitul epocii lui Pazvante, fostul stăpîn al Guberniei. Rămas fără tartorul său grotesc, orașul e capiu și lovit de streche. Caracuda, inima Dăscălimii care se gudura fricoasă pe lîngă Pazvante, simte că-i fuge pămîntul de sub picioare tocmai acum cînd a sosit momentul marilor sinecuri și al funcțiilor grase remunerate de la buget, drept care pune la cale inventarea unui erou la care să se închine prostimea. Un erou care să-i poarte recunoștință eternă și să nu iasă din cuvîntul artistului Costache Zugravu, al profesorului Petcuș, rămas șef peste Caracudă, al prof. dr.-ului Nae Zapisescu și al marcantului Tăchiță, cunoscut pentru repertoriul său de pîrțuri. Acesta nu poate fi decît Adam Bruno, pictorul disident din fire, care a făcut pușcărie pe vremea lui Pazvante și-n ale cărui pînze supraviețuiește demolata stradă Uranus cu tot cu locuitorii ei risipiți apoi prin blocurile din cartierele dormitor ale orașului. Doar că, în locul așteptatei recunoștințe, pictorul îi face de două parale pentru ce-au fost și pentru ce vor să ajungă.
În Dincolo…, Stelian Tănase te trimite dinadins la profesorimea pîrțîită a lui Rabelais, din Gargantua, la personajele grotești din Suflete moarte, Nozdriov, Sobakevici și Pliușkin. Motto-ul fiecărui capitol, din O scrisoare pierdută, îți dă cheia de lectură. Satira din carte, de un dezlănțuit cinism, e scrisă în limbajul de o suculență parșivă al intelectualilor mai mult sau mai puțin artiști din anii ’80-’90, un jargon, azi dispărut, în care se amestecau, manierist, langajul scrobit cu vorbele porcoase ale mahalalei. Un jargon pe care autorul îl stăpînește cu virtuozitate și din lutul căruia își plămădește personajele, într-o pasă de o tot mai neagră mizantropie căreia în final îi cade victimă și orașul, devenit ținta unui pamflet nimicitor, care te încremenește.
Stelian Tănase, Dincolo nu e nimeni, Editura Corint, 2024.