În 1919, Europa urma să fie tăiată cu foarfeca, pe noile frontiere, de patru croitori cu note mici la geografie. Wilson, președintele SUA, nu știa că Austro-Ungaria nu e formată doar din Austria și Ungaria. Lloyd George, premierul Marii Britanii, n-avea habar unde e Transilvania. Clemenceau credea că Micul Paris e un restaurant în Cartierul Latin, iar Vittorio Orlando se întreba ce caută urmașii Romei în Carpați. Marile puteri aveau ambiții nelimitate și pretenții pe măsură. Îmbătate de victorie, trasau granițele noilor state cu o mînă tremurătoare, care ignora nu numai istoria, ci și contribuțiile militare. Țările mici încercau să devină mari, iar țările mari plănuiau să le țină mici.
România avea probleme din cauza păcii separate cu Germania din 1919, care șubrezea tratatul cu Antanta din 1916. Mai mult, Wilson nu recunoștea nici un tratat semnat înaintea intrării SUA în război. Așa că prim-ministrul Brătianu a ales o formulă de negociere bazată pe inflexibilitate, duritate și reproș. Și-a compus o mină dezlănțuită și s-a năpustit asupra interlocutorilor ca un taur înțepat de tăuni. A bătut cu pumnul în masă arătînd uriașul aport al României la victorie și a cerut, cu o voce de boier furios, respectarea garanțiilor primite în 1916. Clemenceau, care fusese poreclit „Tigrul” pentru fapte sîngeroase în politică, s-a opus cu vehemență acestei demonstrații de forță și a ripostat cu agresivitatea din poreclă, așa că Brătianu a început să-l vorbească de rău în mediile politice franceze. Clemenceau a aflat și puțin a lipsit ca Ionel să fie scos cu jandarmii de pe teritoriul Franței.
Acest blocaj în dialogul cu Cei Patru Mari s-a datorat, în principal, refuzului lui Brătianu de a-l lua în delegație pe versatul și subtilul Take Ionescu. Take, care fugise un pic în Franța după căderea cabinetului din ianuarie 1918, s-a alăturat efortului diplomatic românesc fără a avea vreo calitate oficială, dar avînd relații internaționale superioare și o înțelegere fină a situației europene. În chestiunea Banatului, de exemplu, pe care Brătianu îl voia integral atribuit României, Take Ionescu a înțeles că era o dorință imposibilă, cu potențial de război și compromitere a celorlalte obiective teritoriale, și i-a spus premierului sîrb, Nikola Pasic, că poate păstra partea lui de Banat.
Dar Brătianu n-a renunțat la neclintirea sa totală, admirată pînă și de adversari. Cînd a înțeles că a transmis ceea ce era de transmis, s-a retras de la negocieri și apoi a demisionat din guvern, lăsînd în locul lui pe flexibilul Vaida-Voevod, pregătit să fructifice efectul stîrnit de Brătianu și să semneze tot ce era de semnat.