Superb și aiuritor. Filmul lui Wong Kar-wai arată, așa cum nădăjduiam, splendid (era și cazul, după savarina lirică pe nume My Blueberry Nights). Decorurile epatează, costumele plusează, pînă și zăpada de sub tălpile domniței Ziyi contează, iar luptele sînt filmate în slow motion-ul filigranat cu care maestrul aborda cîndva scenele de erotism clandestin din In the Mood for Love. Poate nu sînt cel mai în măsură cronicar (sedentar, est-european) să judec implicațiile misterioasei tehnici a celor 64 de mîini. DAR: deși în general e destul de clar cine cu cine se bate, găsesc dificil de precizat despre ce anume este The Grandmaster*. Despre artele marțiale chinezești? Despre nord și sud? Un maestru? O filosofie? Niște stiluri? O maimuță? Sau mai degrabă despre un celebru regizor din Hong Kong?
Teoretic, filmul e un biopic grandios, de o simbolistică luxuriantă, specialitatea casei. Subiectul: viața și opera lui Ip Man / Yip Kai-man (1893-1972), mare maestru Wing Chun, care, printre alții, l-a școlit pe Bruce Lee – despre care știm cu toții ce iureș putea să facă cu numai două mîini, un dragon și vreo 400 de oglinzi. Practic, în opus-ul lui Wong Kar-wai e mult mai multă poezie decît biografie. Mai mult balet decît kung fu. Și mult mai multe parabole și cimilituri decît narațiune. Camera se mișcă fluid, cu volte halucinante, de opiu lichid, zăbovind asupra unor indivizi excepționali, plasați de niște destine dramatice (vezi consecințele celui de-al doilea război sino-japonez) în punctul de intersecție dintre virtuozitate, spiritualitate și melodramă. Sînt personaje marțiale, dar interiorizate, care spun adesea niște chestii profunde, orientale, despre care nu știi exact ce să crezi. Ca de pildă: „Bambusul e mai bun decît mătasea și carnea e mai bună decît bambusul”. Sau: „Cînd faci supă trebuie să fii cu ochii pe foc”. Sau: „Viața e ca un joc de șah. Învinsul nu are ce regreta”. Sau: „«Maimuța bătrînă agață sigiliul» e despre privirea înapoi”. Da, înapoi. Mă declar înfrînt.
Înclin deci să cred că Wong Kar-wai a făcut un film pentru inițiați. Călugări shaolini, doctoranzi în confucianism etc. Ceea ce n-ar fi un lucru rău în sine, dacă filosofia din spatele coregrafiei ar fi fost livrată în compania unei minime bibliografii selective. Și, mai ales, dacă printre ițele laxe ale unei narațiuni non-liniare și destul de aproximative, care ocazional creează stupoare și confuzie, nu s-ar pierde în ceață niște personaje secundare aparent decisive. Personal, îmi pusesem toate speranțele în nevasta lui Ip Man, interpretată, în limitele relativismului actoricesc, de sex symbol-ul sud-corean Hye-kyo Song (fosta iubită a lui Lee Byung-hun, ceva cu totul deosebit).
Din fericire, garnitura de actori de prim-plan, Tony Leung – Ip Man și Ziyi Zhang – Gong Er, se achită onorabil de sarcinile electrice care populează aerul dimprejurul lor. Așa că această spectaculoasă victorie a formei împotriva fondului funcționează acceptabil ca poveste de dragoste (imposibilă), care transcende caftul propriu-zis și dialectica nebuloasă a acestuia. Revelație, renunțare, regret, acceptare. Asta înțelegem cu toții, cinefili sau filmofagi, chinezi sau est-europeni. Mă bucur că Wong Kar-wai a revenit la clasicele teme orientale (minus Deborah's Theme, a lui Ennio Morricone), într-un decor și o simbolistică familiare, unde se mișcă grațios, decorativ, ca un caras auriu într-un acvariu de platină. Dar remarc că titlul acestui film ornamental – The Grandmaster / Marele maestru – este excesiv de autoreferențial. Or, din cîte m-am lămurit, un artist de talia lui Ip Man merita un biopic cinstit, perfect inteligibil și ceva mai epic. Artele marțiale implică nu numai parabole perplexante și verbiaje metafizice. Ci și niște execuții foarte precise.
* Marele maestru. Hong Kong, 2013. Regia: Wong Kar-wai. Cu: Tony Leung Chiu Wai, Ziyi Zhang, Chen Chang.