Cânt te trezești în Timișoara (și mâine-n toată țara, desigur), pe ei soarele i-a zgâlțâit a deșteptare de multă vreme. Nici nu știi dacă le zâmbește mereu sau se mai răstește la ei. Chiar nu știi în ce toane va fi atunci când iese roșiatic din mare și, aproape imediat, se îmbulzește pe ulițele satului.
E praf acolo. Mult și insistent.
Nisipul se transformă-n praf, pâmântul uscat devine praf, iar praful, el însuși, se dă de trei ori peste cap și se face și mai praf. Mai sunt și oameni praf, cu noaptea-n cap, pe ici, pe colo, dar nu sunt regula, ci excepțiile care confirmă legenda.
E praf prin părul lor, pe haine, pe mâinile care trebăluiesc prin grădinile aride, pe picioarele care poartă cu stoicism toate astea de colo-colo. Numai pe ochii verzi ai copiilor nu e praf. E-atâta lumină acolo, atâta zâmbet și-atâta bucurie încât te topești și te scurgi, devenind tu însuți praf. Îți trebuie mult antrenament ca să reziști atacului ăstuia nemilos. Dacă nu-l ai, mai bine pleci ochii în pământ și treci mai departe, îngăimând un salut ininteligibil. Fericirea inocentă rănește, uneori, atât de tare, încât convalescența e de durată.
Din când în când, câte o mașină de teren tractând o remorcă cu bănci, sau câte o dubiță transformată în vehicul de safari ridică praful ce voia să-și mai tragă sufletul. Sunt turiștii care merg spre pădurea Letea. Vin din Sulina sau chiar din Tulcea, ca să vadă cea mai lăudată pădure și, oricum, singura la care drujbele lui Verestoy nu vor ajunge niciodată. Cică nu le plac acei copaci ciudați, cam strâmbi, care par gata să se repeadă la tine ca Enții lui Tolkien la brutalii orci.
Bărci rapide au zburătăcit peștii pentru turiștii depuși pe malul stâng al Dunării. De acolo s-au înghesuit pe băncile înguste de lemn, visând că vor vedea rinoceri locali, că vor vâna tigri în savana Cardonului sau că spiridușii din Letea le vor da un semn de bunăvoință, arătându-le acele rădăcini de copaci sub care pirați sau lotri inexistenți și-au îngropat comorile fabuloase. Sau fabulate, că nu mai știu cum e corect…
Dar rinocerii, tigrii și spiridușii
se încăpățânează să rămână în imaginația turiștilor înfierbântați de soare și zdruncinați zdravăn de gropile de pe drum. Apar, însă, de unde nu te-aștepți, tauri stătuți și cam frustrați. Pamplona pe uliță. I-ar fi ieșit de-aici lui Coșbuc încă o năzdrăvănie de năucit copiii la capacitate. Vaci sau bivolițe, nu sunt sigur și nici nu întreb, ca să nu mă fac de râs, zac indolente sub câte un arbore imens, autoflagelându-se în speranța că vor scăpa de muștele grase, cu aer de politicieni hămesiți. Atunci când Dumnezeul vacilor și-al bivolițelor își mai aruncă ochii pe Pământ și le vede plesnindu-se de bunăvoie peste antricoate îi zâmbește părintește lui Escrivá și-i spune că acest Opus Dei bovin a fost de la început o idee măreață.
La dus sau la întors, în drumul spre pădure,
mașinile cu turiști opresc la magazin. E magazin, poiană a lui Iocan, terasă de vară, cârciumioară la șosea și tabloid local. Foarte local. Pe marginea aleii din fața magazinului sunt împrăștiați destul de artistic bușteni care pot fi orice: masă, scaun sau elemente ale unei grădini japoneze încă neamenajate complet. Bancheta unei mașini e loja în care se odihnesc fie aleșii sorții, fie grăbiții care au ajuns primii. Mașinile, turiștii vin și pleacă. Destul de mulți în zilele bune, încât să asigure olecuță de bunăstare.
E liniște de dimineață până seara și, n-o să credeți, de seara până dimineața. Din când în când, strigătul peștilor mai tulbură liniștea. Al peștilor am zis? Probabil așa poți să crezi până când ajungi în Deltă pentru prima dată. Dar peștii nu strigă, nu cântă, nu guiță. Cocoșii sau porcii o fac, fiecare pe limba lui. Sunt și din ăștia, desigur.
E liniște. E atâta distanță între case încât nici dacă ar exista boxe din care să duduie manele, tot nu le-ai auzi. Dar boxele alea nu există. Chiar dacă ce se întâmplă în casă nu rămâne totdeauna în casă. Aici nu e Vegas. E C.A. Rosetti, iar stuful are urechi, corcodușii au ochi până când ajung în cazan, iar satul are gură. Mare.
Și, totuși, e al naibii de plăcut. Oamenii ăia pe care nu-i vezi, dar pe care îi simți, câteva sute, atâta, nu foarte multe, își duc în spate, cu stoicism, izolarea. Poate ei cred că au ceva de ispășit, cine poate ști? Sau poate au o misiune. Mai degrabă. Aceea de a fi primii dintre noi care dau piept cu soarele, ca să vadă în ce ape se scaldă azi. Ar trebui să ne spună și nouă, dar uneori mai uită. Sau, poate, pur și simplu, nu au semnal la telefon.