Cînd prejudecățile rasiale ajung să se transforme în „știință“, nu mai e decît un pas pînă la deportări în masă, pînă la apariția lagărelor de concentrare și a crimelor în masă din motive etnice. Chiar dacă oficialitățile din România au negat decenii de-a rîndul că la noi s-ar fi practicat asemenea politici rasiale, asta nu înseamnă că ele n-au existat, încît după ce citești cartea lui Marius Turda, te întrebi ce mai rămîne din mitul românului primitor și cumsecade. Autorul predă istoria biomedicinei la Universitatea Oxford Brookes și e membru al Societății Regale Britanice a Istoricilor, specializat fiind în istoria eugenismului, a rasismului și a naționalismului ideologic din țările din Europa Centrală și de Sud-Est. Metoda de lucru a istoricului a fost aceea de a lăsa să vorbească sursele, cărora le respectă particularitățile de scriere, astfel că Turda reproduce și termenul „rassă“, mult întrebuințat în lucrările din perioada interbelică.
Apărarea „purității rasiale“ a românilor, scrie Turda, blindat de citate și de trimiteri, a început încă de la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Printre deschizătorii de drum, Mihai Eminescu, în versuri și în articole publicate în presa vremii, dar și alți poeți, azi uitați, și istorici ce se străduiau să ferească neamul de primejdia străinilor care amenințau această puritate. După literați și istorici, cei ce au pregătit terenul, a venit rîndul oamenilor de știință și al medicilor care s-au apucat de primele cercetări asupra trăsăturilor etnice ale românilor, încercînd să dovedească superioritatea lor rasială și umblau să descopere leagănul românismului. Treaba asta a luat avînt oficial după Marea Unire, cînd politicienii autohtoni de aproape toate culorile voiau să dea contur conștiinței naționale în România profundă, iar naționaliștii practicau o xenofobie frenetică și un antisemitism radical încă dinainte de intrarea în scenă a legionarilor.
Istoricul semnalează cercetările rasiale și studiile de eugenie încă de la primele articole apărute în presa de la noi și de la cărțile pe care cercetătorii le-au scos în zorii eugeniei din România. Studii de frenologie și de antropometrie, cercetări asupra indiciilor etnice din grupele de sînge și altele asemenea care în timp s-au dovedit lipsite de orice temei științific erau publicate chiar și de savanți respectabili, agitați de noul ideal național și de misiunea patriotică de a feri neamul de degenerare și de alterare a trăsăturilor sale etnice prin căsătorii cu reprezentanții „etniilor inferioare“. Oamenii de știință români care aveau asemenea preocupări au preluat din mers cercetările omologilor celebri din străinătate, iar aceia dintre ei care și-au făcut studiile în Vest aveau relații personale cu puriștii din Occident, cărora le traduceau cărțile și le recenzau lucrările netraduse în România. Dacă nu-și puteau revendica primatul în domeniu, eugeniștii autohtoni s-au dovedit discipoli silitori ai celor ce propovăduiau „științific“ superioritatea rasială și voiau să pună în practică măsuri pentru păstrarea purității neamului. Marius Turda îi pomenește aici și pe cercetătorii români care nu s-au lăsat contaminați de această nebunie a „rasselor“, dar constată și că numărul celor ce s-au contrat științific cu puriștii a scăzut în perioada în care ideile acestora deveniseră politică de stat, în timpul Guvernului Goga-Cuza, al scurtei guvernări legionare și a anilor în care România a fost condusă de Ion Antonescu. Turda observă însă că eugenismul autohton a continuat să funcționeze, inițial pe ascuns, apoi tot mai pe față, și în timpul național-comunismului lui Ceaușescu. Astfel că xenofobia, antisemitismul și „antițigănismul“, mai constată autorul, n-au apărut din spuma mării în România de după 1989, ci au fost preluate de partidele extremistede la noi din trecutul recent și din cel nu foarte îndepărtat.
Marius Turda, În căutarea românului perfect: specific național, degenerare rasială și selecție socială în România modernă, traducere de Marius-Adrian Hazaparu, Editura Polirom, 2024.