În vremurile de acum ar fi murit de foame poetul George Țărnea. Pînă în 1989 îi apărea din cînd în cînd cîte un volum de versuri. Era pe vremea cînd poezia se plătea binișor. Țărnea debutase cu greutate. Pînă la urmă își împănase manuscrisul cu poezii de-alea cu partidul, spre dezamăgirea lui Laurențiu Ulici, care l-a taxat într-o cronică scriind: „Nu așa ar fi trebuit să debuteze George Țărnea”. Cenzura n-a priceput încotro bătea Ulici sau a făcut pe chioara, cum i se mai întîmpla. Poeziile cu partidul erau proaste. Țărnea spunea mai tîrziu că le scrisese dinadins așa. Poetul avea o dibăcie de speriat la compus versuri. Cred că și noaptea în somn compunea. Se prezenta „om liber” fiindcă nu semna nicăieri condica de prezență. Dar cum libertatea nu-i aducea bani, organiza spectacole prin orașe de provincie și le prezenta tot el. Cu muzică folk, poezie, mai ales de-a lui, cu talente locale și diverse alte chestii, din ce putea aduce și el pe scenă.
Spectacolele lui semănau, în mic, cu ceea ce făcea Păunescu di granda la Cenaclul „Flacăra“. Totuși, poetul Mieilor primi era convins că Țărnea conspira să-i fisureze piedestalul pe care ajunsese, pus de dușmanii săi de la partid și de la Securitate. Nu-l înghițea pe Țărnea, pe care nu-l scotea din „vrabete”, dar nici Țărnea nu-l suporta, doar că nu-și permitea să-l facă în public „buhai al gloriei”, ca să nu-i spună careva că e invidios. Totuși, cînd Păunescu a fost tras pe dreapta, el n-a dat nici un semn de bucurie. Ce-o fi fost în sufletul lui nu se știe.
În libertatea lui, Țărnea nu mai avea nici casă, după ce divorțase. Locuia prin hoteluri ieftine din București. Tot ce avea se afla în patru valize. Cu una dintre ele, cea mai mică, umbla prin țară pe la spectacolele lui. Costumele de scenă – avea două, negre – și le ducea pe umeraș, să nu se șifoneze. Din cauza costumelor, niciodată nu călătorea cu avionul. Numai cu trenul și dacă se putea noaptea, în vagonul de dormit.
În hotelurile din provincie, poetul se simțea răsfățat: avea baia lui și micul dejun gratis. Țărnea nu prea mînca și de băutură nu s-ar mai fi atins pentru nimic în lume. Constatase cu ani în urmă că, dacă bea un pahar, nu se mai putea opri. Avea însă patima cafelei. Ca om fără casă ce era, se învățase să bea ness fără zahăr.
Suferea de cîteva dintre bolile bărbaților fără căpătîi – nu din categoria celor venerice! După ce George Țărnea a murit, la 58 de ani, un vechi prieten de-al lui care devenise om de afaceri a făcut o chetă publică să-i ridice o statuie – de fapt, un bust – lui George. Tipul a adunat o mulțime de bani pe care i-a sfeterisit, fiindcă nu-i mai mergeau afacerile. Nu știu să mai fi existat o altă tentativă de imortalizare a poetului în bronz sau în piatră, deși hotelurile și CFR-ul ar fi putut pune mînă de la mînă în amintirea clientului lor fidel.