Pelerina Ordinului „Mihai Viteazul” atîrnă pe un cuier, ca o fantomă cu fireturi, în timp ce sublocotenentul Gheorghe Ante, cel care a purtat-o pe umeri, e oale și ulcele. Uitat cu totul, dus ca vîntul, eroul cu ochi albaștri a lăsat o simplă adiere în arhivele militare, așa cum ar lăsa, în sacul cu făină, strănutul unui șoricel.
Soldații români au continuat să moară și după ce primul război mondial s-a încheiat. Trupele maghiare aveau alte planuri cu Transilvania, așa că armata României a dus un război suplimentar, aproape trecut sub tăcere, pe teritoriul Ungariei.
Pe 22 februarie 1919, ungurii împresuraseră Zalăul și atacau în forță gara, ca să captureze trenul blindat și bateriile Regimentului 2 Infanterie. Batalionul românesc însărcinat să acopere retragerea a fost cuprins de panică și se pregătea să iasă din dispozitiv în frunte cu comandanții. Dar sublocotenentul-poet Gheorghe Ante, înarmat doar cu inconștiența și versurile vîrstei, a adunat două grupe de plugari obișnuiți cu problema Ardealului și a ridicat un zid de plumb și baionete prin care honvezii lui Ferenc Harrer n-au putut răzbate. Cu o mînă de oameni și un curaj nebun, Ante a salvat oamenii, caii, tunurile și trenul Regimentului 2.
În alte două rînduri, poetul din Moldova, ajuns între timp căpitan, a respins atacuri turbate ale trupelor lui Bela Kun și a salvat viața unor batalioane întregi. Așa a dobîndit, în 1919, pelerina Ordinului „Mihai Viteazul”, mai cunoscută decît versurile sale și decît publicistica de după război.
Ante s-a născut într-un sat de lîngă Roman în 1898 și a ajuns ofițer doar fiindcă dropiile fugeau din ce în ce mai tare, iar părinții nu-l puteau hrăni toată viața cu napi. În jumătatea de sus a Moldovei, sărăcia recruta tineri în contul oștirii române, care le vorbea despre carne, fără să le vorbească și despre tun. Cu toate astea, Gheorghe Ante a descoperit în această farsă prevestitoare de moarte un lirism cazon acceptabil, o poezie a chipiului și a bocancilor din care puteau să încolțească, cînd și cînd, vitejia și patriotismul.
Al doilea război mondial l-a găsit colonel, comandant al garnizoanei și județului Neamț, și așa l-a și lăsat. Ăsta a fost norocul lui. Rușii l-au sărit de la arestare, iar Gheorghe Ante a putut să-și dea frîu liber firii de artist. A reorganizat corul veteranilor și a pirogravat, pînă la moarte, coarne de ren, pe care le-a donat mînăstirii Agapia.