Au trecut vreo 15 ani de cînd am fost la Paris. Am stat acolo trei zile. Pe aeroport, la Orly, mi-am uitat geanta în care aveam țigări. Un cartuș de Kent. Pașaportul și buletinul le țineam în haină.
Prietenul Alexandru Spahiu mi-a fost cicerone în oraș. Eram împreună cu Ioan T. Morar, vrednic vorbitor de limbă franceză, în timp ce eu mă simțeam mai bine cu engleza. Atunci am vizitat marele sediu de la Paris al RFI și m-am întîlnit cu Matei Vișniec și cu Țepeneag jr. După aceea, Alexandru Spahiu ne-a făcut un tur al orașului cu mașina lui în care singurul care avea dreptul să fumeze era el.
Ioan T. Morar, Biju, care mai fusese la Paris, m-a plimbat și el prin oraș. El m-a sfătuit să cumpăr cîte ceva, cadouri, pentru cei de-acasă. Eram suficient de strîmtorat la pungă încît să mă gîndesc că mai degrabă mă întorc cu ceva bani acasă decît să cumpăr cadouri cu care ai mei poate că n-ar fi avut ce face. Biju, trecut prin astea, mi-a spus că un cadou adus de la Paris e o ofrandă pentru cei de-acasă. Cumpăr eu diverse chestii de îmbrăcat și iau și niște brînzeturi franțuzești. Mi se părea că brînzeturile aveau un miros pătrunzător, așa că le-am vîrît în mai multe pungi de plastic.
Avionul cu care ne-am întors de la Paris, un bătrîn Air France, avea scrumiere, deși fumatul era interzis. Cînd să ieșim din avion, deschid ușa compartimentului pentru bagaje de mînă de deasupra scaunelor. Și izbucnește de acolo un miros puturos care a inundat și avionul, și universul. Brînzeturile mele franțuzești dovediseră cele trei pungi de plastic în care le băgasem! Spiritul galic fusese mai tare decît cenzura pungilor mele. Biju a povestit mai tîrziu chestia asta în cartea lui scrisă la Vanuatu, la capătul lumii.
Cînd am ajuns acasă, cele vreo două kilograme de brînzeturi franțuzești de diverse soiuri nu mai miroseau. Deveniseră chiar inofensive, încît trebuia să-ți apropii nasul de cutiile în care erau ambalate ca să simți pătrunzătorul lor parfum franțuzesc.
La vreo doi ani după aceea, băieții mei s-au dus la Paris într-un turneu, în orchestra muzicianului Iancu Dumitrescu. Matei la clarinet, Petre la pian și la tobe. S-au întors de acolo și cu brînzeturi franțuzești. Le aduseseră în portbagaj. Cînd opreau mașina, pe la frontiere, din portbagaj simțeau adierea Franței. O adiere cu care vameșii nu voiau să aibă de-a face, ca să nu se transforme în ditamai mirosul, dacă ar fi cerut să vadă ce era în portbagaj.
De atunci am o anumită reținere față de brînzeturile franțuzești. Prefer brînza autohtonă de oaie, care și ea miroase, dar n-o transport cu avionul de la piață pînă acasă.