Primul meu job la particular a fost la vîrf. La vîrful vîrfului. Mă chemaseră la Cotidianul în primăvară, pe un salariu foarte bun (gîndeam eu), eram șef de secție (deși nu mîncasem ziar pe pîine nici măcar o zi) și, pentru că venisem în Plevnei, la cazarmă (unde moș Rațiu închiriase de la Armată o clădire întreagă, dezafectată), mă simțeam cel mai important om din lume. Vreo lună sau două am făcut joc de glezne, am angajat tinreri, am simulat și ne-am jucat pe calculator. Scarab of Ra și Patriot. Multă vreme nu mi-a venit să cred că dujmanii democrației izbuteau, în cele din urmă, să străpungă apărarea pe care o fortificam neîncetat. Apoi am intrat în focuri. Echipa era mică, munceam ca disperații. Îmi și plăcuse o fată de la corectură (mai tîrziu aveam să ne combinăm, pentru o perioadă), așa că nu mă deranja cu nimic faptul că plecam, zilnic (șase zile din șapte), pe la unu dimineața. Puteam minți orice, dacă era programul capitalist de vină.
Am mai povestit în altă parte că, pe la prînz, se strîngea toată redacția pe strada Vergiliu, la un local vestit pentru ciorba de burtă, Codrul Cosminului. Între noi fie vorba, l-am vizitat după douăzeci de ani. Era neschimbat. Părea dintr-o altă epocă. Dar, în 1991, localul clocotea de viață și băuturici. Fără să știm, ne comportam ca niște corporatiști avant la lettre, luînd prînzul în oraș.
Dar despre focuri zic. Procesul de producție, integral computerizat, ne dădea un irefutabil sentiment de superioritate față de toate celelalte ziare din București. Nu conta că aveam numai patru pagini (mari, e drept), munca nu înceta niciodată. Iar pagina întîi, aia la care eram marele șef, pleca ultima la imprimantă. Apoi, din două coli A3 se monta o coală A2, se plasau pozele la dimensiunile originale și se fotografia, pentru a intra la tipar. Abia după aia se desfăcea vodca, iar o dubiță ne depunea, ca pe niște coconi, la reședințe, în ordine. Vara mai era cum era, dar iarna ne strîngeam unul într-altul, iar sticla de vodcă alerga zglobie pe la fete și băieți. Nu aveam sentimentul că plecam de la un serviciu. Ne durea în cur de ore suplimentare. Făceam totul cu o imensă plăcere.
Dar unde-i soare e și nor. Habar n-aveam că turnătoria, invidia și prostia nu le lăsaserăm în urmă, odată cu odiosul. Într-o bună zi, la începutul lunii decembrie, am primit plicul cu mulțumiri și cu încheierea contractului de muncă. Nu dansaserăm decît o vară. Bună și aia. Ne-am uitat unul la altul, eu, Agopian și Prelipceanu (Nae), și am ieșit pe ușă așa cum veniserăm.
Așa m-a prins Revelionul lui 1991- 92. Privind cu jale în jur, în așteptarea unei minuni, a unui regret, a unor scuze spuse sau scrise. De unde să știu că eram bețivul, neseriosul, delăsătorul Iaru? Nu știam. Așa că am petrecut de Revelion cum nu mai făcusem niciodată pînă atunci. Chef, mînăstire, maici. O viață are omul!