Simona Tache vs Mihai Radu

Bărbaţii fac copii ca să aibă ei cu ce să se joace

„Ce mult aş vrea să fie băieţel! Să-l învăţ să pescuiască şi să-l iau cu mine la tenis…“, zice el, romantic, cu mâna pe burta nevestei, care tocmai muşcă din măsuţa de televizor (a intrat în travaliu, deci nu e într-o dispoziţie prea romantică). „Ştii foarte bine… că e fetiţă!“, bâiguie ea, printre două contracţii, în timp ce smulge cu unghiile tapetul de pe pereţi. „Ei, ştiu, dar poate totuşi avem noroc. Poate au fost greşite ecografiile! Tare mi-ar plăcea să-l învăţ să pescuiască!“, insistă el. „Dar… tu… nu… pescuieşti“, icneşte ea, cu o bucată de parchet în gură, cu una-n mână şi cu ochii după alta.

Într-adevăr, nu pescuieşte. Şi nici tenis nu joacă, dar a văzut nişte jocuri geniale, la Diverta, şi singura şansă să ajungă vreodată să se joace cu ele e să aibă un băiat. Şi machete de avioane de război a văzut, la 10 milioane bucata, plus o flotilă de nave de jucărie, la 15 milioane bucata, plus… multe, multe alte minunăţii. „Şi jocul ăla de 5 milioane, cu piramida, Doamne, ce mişto e jocul ăla! Două feţe ale piramidei sunt detaşabile, înăuntru are uşi rotative, scări care se prăbuşesc, camere secrete… Şi mai ai şi 3 soldaţi egipteni, un hoţ, un schelet, un sarcofag, comori şi alte accesorii, cu care poţi să te joci în zeci de feluri. Dacă e băiat, mâine mă duc şi i-l cumpăr p-ăsta cu piramida!“, cade el în reverie, dar e trezit de urletele nevestei.

Juma’ de oră mai târziu, la spital, pe fondul aceloraşi urlete, care se aud din sala de naşteri, îşi continuă gândurile: „Cu fetiţă nu-i mişto, că fetiţa îţi umple casa de Barbie-uri, de prinţese şi de chestii roz…“.

Peste încă juma’ de oră îi şopteşte romantic nevestei epuizate, care i-a născut o fetiţă şi acum se simte cam rău: „Trebuie neapărat să mai facem şi un băiat, iubito! Hai să ne ascundem acum în toaletă şi să-l facem, vrei?“.

Cînd un copil plînge, un tată face pe el de frică

Un copil e un dar dumnezeiesc. Cum au fost şi alungarea din Rai şi Potopul, doar că, acum, braţul lung al legii divine este epilat, are unghiile făcute şi arată de fiecare dată spre tine.

Cînd copilul tuşeşte pentru prima dată în viaţa lui, mama, femeia pe care credeai că o cunoşti cît de cît, se transformă într-o bestie, echivalentul a zece ursoaice cărora un turist inconştient le atacă puii cu băţul de schi. Doar că ea nu-şi îndreaptă furia împotriva bacilului Koch sau a virusului care atacă laringele şi inflamează mucoasa nazală, nu. Se uită puţin prin cameră şi-şi propteşte laserele în tine, făptura care nu a deranjat-o niciodată cu nimic – chiar şi atunci cînd a născut ai lăsat-o pe mîna profesioniştilor, iar tu te-ai dus cu profesioniştii tăi la România-Franţa.

O armată de zece femei care au copiii gripaţi şi cu temperatură ar fi rezolvat al doilea război mondial în cîteva ore. Trebuia doar să li se spună că toată penicilina şi tot serul de desfundat năsucuri sînt în Berlin. Bineînţeles, mai întîi şi-ar fi trimis bărbaţii, dar cînd ar fi văzut cît le ia acestora să-şi lege şireturile la bocanci şi să-şi tragă pe ei echipamentul de iarnă, i-ar fi expediat la televizor printr-o simplă sclipire ucigaşă a ochilor. Azi am fi văzut pe History confruntări între Panzere şi Mariana sau Diana. Nişte episoade scurte, de cîteva minute, în care modelele astea de fete fac nod la ţeava tancului şi le-nfig naziştilor tocul în ochi.

Cînd copilul e bolnav, nu viaţa lui e în pericol, ci a ta.