Romanian Artweek e o chestie, cum să zic, un fel de noaptea muzeelor în miezul zilei, care vrea să pună accent pe sărbătoarea diversității, pe conectarea ecosistemelor artistice locale și pe integrarea lor în cadrul unei rețele mai largi, europene. E despre arta contemporană și despre cum ajunge ea la public în cadrul acestui format, în care sunt reunite o serie întreagă de muzee, galerii și spații culturale. De ce zic toate astea? Păi, pentru că am citit la ei pe site cum că asta este și astea se vrea.
Altfel, am fost ieri la un fel de inaugurare a evenimentului, la Muzeul Național de Artă Contemporană din București, de la Palatul Parlamentului. N-am înțeles mare lucru acolo și, la drept vorbind, nici nu cred că trebuia să plec lămurit. But i don’t even mind. Pentru că timp de vreo oră și ceva mi-am adus aminte de vremurile bune ale existenței. Și, oh, ce vremuri! Genul ăsta de evenimente mi se păreau ocazia perfectă pentru cârcoteală și băgat de vină. Pentru că, poate că ați uitat, dar au fost cândva, nu cu atât de mult timp în urmă, și vremuri în care aveam timp să ne enervăm pe fițe și figuranți, pe o tanti îmbrăcată posh-porno la un eveniment public, pe un gaylord cu adidași și turtlneck, pe atitudini de milionărache ce fumează cu sipcă și ridică degetul mic atunci când își bea vinulețul, pe tot felul de viermișori mondeni care își făceau, cum necum, apariția în spectrul public. Și, doamne, ce-mi mai plăcea să mă enervez pe astfel de atitudini și să cârcotesc în marginea lor. Acum, în haznaua existențială de azi, cu toate războaiele, cu prețul benzinei, cu extremiști la tot pasul, cu guverne căzute și refăcute, cu inflație și nivel de trai, cu toată cazna existențială, astfel de probleme mi se par a breath of fresh air.
Și, totuși, pe lângă inaugurarea acestui Romanian Artweek, care nu pare deloc o inițiativă rea, am apucat să vizitez puțin și galeriile din MNAC. Nu mai fusesem din aprilie, când am scris despre minunații porci din galeria de după gratii. Ăia sunt tot acolo. La nivelele superioare, însă, au apărut și câteva chestii noi. Iar dintre ele cea mai mișto mi s-a părut colecția soților Victoria și Marian Ziadru – Cruci Îndoite. Puțin prea ortodoxă și puțin cam prea naționalist-patriotică – pesemne că ăsta e trendul și în muzeele statului, însă fără îndoială o expoziție extrem de bună, cu lucrări foarte frumoase. Sunt, desigur, un neofit în critica de artă, însă există ceva spectaculos în sculptura în lemn, în expresia artistică ce se rupe de canoanele tradiționale, fără să le păsărească măcar o clipă. Din tot ce e azi în MNAC, asta e cam singura expoziție pe care aș mai vrea să o văd și, poate, să zăbovesc o vreme lângă unele dintre lucrări. Mai ales că, din ce am înțeles de la doamnele care o păzesc, perioada expoziției ar putea să fie extinsă.
În rest, ce va fi să fie în tot acest Romanian Artweek, habar nu am. Probabil o groază de rateuri și, printre ele, câteva chestii excepționale. Până la urmă, arta contemporană este, în mare parte, exact asta, un val de încercări pe care timpul le triază spre ceea ce are să devină clasic. Însă, în tot circul existențial al vremurilor pe care le trăim, e chiar plăcut să știi și să vezi că se întămplă și astfel de lucruri.
