Pe 10 mai 1866, tînărul Hohenzollern se pregătea să parcurgă distanța de la Băneasa la Mitropolie, și de la căpitan de dragoni la principe. Era o zi însorită și călduroasă, iar praful ridicat de escortă reușea să acopere cu totul obositoarele zbierete ale mulțimii. Oamenii ieșeau buluc pe marginea drumului, aruncau căciulile în sus de bucurie și, după trecerea alaiului, pleca fiecare acasă cu altă căciulă. La un moment dat, o ploaie torențială, interpretată de preoți și de popor ca semn de belșug după atîta secetă, s-a revărsat din cer și a dat drumurilor acel farmec aparte, românesc, pe care doar noroaiele adînci pînă la burta calului îl aveau.
Fiindcă aversa stropise și Bucureștiul, Carol a intrat într-un oraș care plutea pe mocirle, ca o Veneție din chirpici pe marea de glod a Bărăganului. La București era primar, pe bază de nepotism luminat, Dimitrie Brătianu. El i-a înmînat cheia orașului, iar Carol a întrebat în franțuzește, privind în zare pe deasupra colibelor lăsate într-o rînă, unde e acel oraș. N-a mai auzit răspunsul, fiindcă mulțimea s-a pornit iar pe urale, iar caii de la trăsură s-au speriat și au rupt-o la goană, stropind toată asistența cu noroi. Lîngă Carol stăteau prim-ministrul Ion Ghica și generalul Golescu, unul din nenumărații frați Golești. Ion Brătianu, artizanul acestui import nemțesc, aștepta cu poporul și cu mitropolitul pe treptele Camerei, la o înălțime la care mlaștina nu putea ajunge.
Pe drumul spre Cameră, Carol a întrezărit adevărul cu privire la civilizația în care nimerise. Cîrduri de gîște pluteau pe băltoacele din mijlocul drumului, iar porcii rîmau direct în trotuarele moi. Ici-colo ardea cîte un acoperiș de paie, aprins de la cuptor, iar orășenii își mînau turmele de bivolițe direct pe artera principală, printre salepgii, lăutari, cîini morți și hoți de buzunare. Carol se albise ca în fața unei ambuscade. Ca să-l mai binedispună, generalul Golescu l-a întrebat dacă-i place vreo curcă din cele care fugeau pe sub copitele cailor, ca să i-o taie bucătăreasa după jurămînt.
Președintele Camerei, Manolache Costache Epureanu, l-a întîmpinat cu o plecăciune care l-ar fi mulțumit și pe sultan, iar Carol a trebuit să meargă mai departe și să-i lase pe apropiați să-l care pe Manolache, care înțepenise de mijloc la unghi drept și nu mai putea fi de folos ceremoniei. În prezența mitropolitului, a locotenenței domnești, a lui Brătianu, a deputaților și a unei mulțimi care dăduse buzna, Carol a pus mîna pe evanghelie și a spus scurt, în românește, „jur”. Apoi s-a apucat de lucru și 48 de ani nu s-a mai oprit.