Pe 10 mai 1866, tînărul Hohenzollern se pregătea să parcurgă distanța de la Băneasa la Mitropolie, și de la căpitan de dragoni la principe. Era o zi însorită și călduroasă, iar praful ridicat de escortă reușea să acopere cu totul obositoarele zbierete ale mulțimii. Oamenii ieșeau buluc pe marginea drumului, aruncau căciulile în sus de bucurie și, după trecerea alaiului, pleca fiecare acasă cu altă căciulă. La un moment dat, o ploaie torențială, interpretată de preoți și de popor ca semn de belșug după atîta secetă, s-a revărsat din cer și a dat drumurilor acel farmec aparte, românesc, pe care doar noroaiele adînci pînă la burta calului îl aveau.
Fiindcă aversa stropise și Bucureștiul, Carol a intrat într-un oraș care plutea pe mocirle, ca o Veneție din chirpici pe marea de glod a Bărăganului. La București era primar, pe bază de nepotism luminat, Dimitrie Brătianu. El i-a înmînat cheia orașului, iar Carol a întrebat în franțuzește, privind în zare pe deasupra colibelor lăsate într-o rînă, unde e acel oraș. N-a mai auzit răspunsul, fiindcă mulțimea s-a pornit iar pe urale, iar caii de la trăsură s-au speriat și au rupt-o la goană, stropind toată asistența cu noroi. Lîngă Carol stăteau prim-ministrul Ion Ghica și generalul Golescu, unul din nenumărații frați Golești. Ion Brătianu, artizanul acestui import nemțesc, aștepta cu poporul și cu mitropolitul pe treptele Camerei, la o înălțime la care mlaștina nu putea ajunge.
Pe drumul spre Cameră, Carol a întrezărit adevărul cu privire la civilizația în care nimerise. Cîrduri de gîște pluteau pe băltoacele din mijlocul drumului, iar porcii rîmau direct în trotuarele moi. Ici-colo ardea cîte un acoperiș de paie, aprins de la cuptor, iar orășenii își mînau turmele de bivolițe direct pe artera principală, printre salepgii, lăutari, cîini morți și hoți de buzunare. Carol se albise ca în fața unei ambuscade. Ca să-l mai binedispună, generalul Golescu l-a întrebat dacă-i place vreo curcă din cele care fugeau pe sub copitele cailor, ca să i-o taie bucătăreasa după jurămînt.
Președintele Camerei, Manolache Costache Epureanu, l-a întîmpinat cu o plecăciune care l-ar fi mulțumit și pe sultan, iar Carol a trebuit să meargă mai departe și să-i lase pe apropiați să-l care pe Manolache, care înțepenise de mijloc la unghi drept și nu mai putea fi de folos ceremoniei. În prezența mitropolitului, a locotenenței domnești, a lui Brătianu, a deputaților și a unei mulțimi care dăduse buzna, Carol a pus mîna pe evanghelie și a spus scurt, în românește, „jur”. Apoi s-a apucat de lucru și 48 de ani nu s-a mai oprit.
182 de vizualizări
„S-a pus pe lucru”. Prin unele parti se spune „puitoare” sau „umblatoare” locului unde se punea Carol.
– S-a pus pe facut avere, in special prin acaparat terenuri pentru „Coroana”, pentru sine si pentru familie. Toate popoarele europene s-au ridicat in secolul al XIX-lea, si-au ameliorat nivelul de trai, dar romanii au devenit tot mai polarizati, marea majoritate devenind tot mai saraci de la o generatie la alta, cam ca rusii. Nici Ceausescu n-a deturnat din PIB procentajele lui Carol pentru nevoi personale. Sub Carol au avut loc cele mai numeroase si mai mari rascoale taranesi din istoria RO. De… netrecut cu vederea.
Dacă tot demitizăm să-l demitizăm și pe Carol I, unul dintre cei mai lăudați lideri ai României, unul dintre cei mai supraestimați domnitori. Regimul său a fost mai degrabă antidemocratic, duplicitar, xenofob la adresa românilor (nu că liderii partidelor liberal și conservator nu meritau să fie disprețuiți). Cei 48 de ani trebuie bine puși în cumpănă și dacă judeci „sine irae et studio” rezultatul supără trendsetterii publici postecembriști. La ghena istoriei îi e locul alături de Iliescu, Ceaușescu, Dej, Antonescu, Cărluță și chiar Ferdinand. Ba dacă socotim bine Carol al II-lea e mai digerabil decât bunicul în ciuda priapismului, Elenei Lupescu și camarilei. Mihai și Alexandru Ioan Cuza sunt singurii din istoria modernă a României care nu prea au ce căuta în pubelă. Nici Emil C., Traian B. sau Klaus I. nu prea stau în afara tomberonului. D-aia suntem unde suntem, la așa lideri așa țară!
Sau viță-vercea!
Da! S-a apucat. De la 0 km, de cale ferata, la 4000 de km, in cei 48 de domnie xenofoba, nedemocratica si corupta. De parca in „principate” domnea democratia si spiritul dreptatii. Voi cei care ati ramas cu mentalitatea medievala indusa in cei 45 de ani de educatie „sincera” comunista, va anunt ca la 1866, Romania nu exista! Erau 2 „principate unite”, iar orice decizie interna se lua cu binecuvantarea Sultanului sau a Tarului. Din carpe-n fund, ce stateam la coada civilizatiei asteptand pomana marilor puteri, am ajuns o natiune, o identitate, o cultura, o tarisoara ce a dat din coate, sau care si-a schimbat fetele in functie de interese. Dar asta nu puteam fara a fi liberi si independenti, adica un stat suveran. Nici macar comunistii nu au putut sa-i fure asta lui Carol.
Cam asa e, ne permitem sa ne amuzam pe seama lui Carol, invetind tot felul de mici scandaluri, pentru ca unele mari nu sunt de gasit. Asemenea lider nu cred ca vom mai avea, este fondatorul Romaniei moderne. E drept ca a avut sprijinul puterilor euorpene, insa a avut puterea sa reziste multor tentatii, ceea ce il face apropae un sfant. Binenteles ca in era „political corectness” nu avem nevoie de asemenea personaje.