De planul colonelului Sturdza s-a ales praful. Niciun ofițer nu l-a urmat, niciun soldat român n-a trecut la inamic, iar el însuși a trebuit să ridice din umeri în fața generalilor Mackensen, Hindenburg și Ludendorf, cărora le-a promis că formează un corp de armată din dezertori.
Ordonanța lui, împușcată în noaptea fugii, a fost găsită zăcînd între tașca cu bani și valiza cu documente, așa că planul trădării, scris de mînă, sub forma unui jurnal, a ajuns pe masa Marelui Cartier General al armatei române. Un tribunal militar i-a condamnat la moarte pe Sturdza și Wachmann.
Locotenent-colonelul Crăiniceanu, complicele rămas de partea română a frontului, a fost arestat imediat și condamnat la 15 ani de muncă silnică, dar generalul Prezan a cerut casarea sentinței și l-a condamnat la moarte. Crăiniceanu îi era nepot de soră, dar Prezan, care era șeful armatei și avea nevoie să dea trupei un exemplu de intransigență spartană, l-a condamnat la moarte. Constantin Crăiniceanu a fost executat pe 31 martie 1917, în fața propriilor soldați, din ordinul unchiului său. A murit cu demnitate, fără să fie legat la ochi, sărutînd drapelul și după ce mai mulți soldați au tras în gol. Abia la a treia salvă, după ce întreg plutonul de execuție a fost schimbat, s-a găsit un glonț care să-l doboare.
Alexandru D. Sturdza a fost momit de cîteva ori prin scrisori de la ofițerii români, care-l îndemnau să treacă frontul și să explice soldaților de ce trebuie să treacă la nemți. În ultima clipă, însă, a fost oprit de ofițerii germani, mai greu de dus de nas. Cînd toată lumea a înțeles că din marele lui plan au rămas doar două dezertări și trei condamnări la moarte, Sturdza a devenit un simplu fugar, trimis la München în vara lui 1918, după ce o vreme a stat în Bucureștiul ocupat.
Complotul pe care el îl inspirase era mai mare decît au lăsat să se înțeleagă urmările lui. Mai mulți ofițeri și generali au făcut-o pe mortul în păpușoi, în frunte cu Eremia Grigorescu și Constantin Christescu, descoperiți în jurnalul fugarului, dar fără ca cineva să poată aduce dovezi directe despre implicarea lor.
Alexandru D. Sturdza a primit statut de refugiat în Germania și a locuit la München cu familia reîntregită, cu slujbe modeste de profesor și cu speranța neobosită în reabilitare. Deși gestul său a fost privit cu mare înțelegere de armată, mai ales pe fondul uriașei pierderi de teritorii, cînd statul român părea condamnat la dispariție, Sturdza n-a scăpat de stigmatul trădării. Toți erau de acord că omul a dezertat din convingere, încercînd să-și salveze țara de ruși, dar au preferat să se arate cutremurați de trădare decît convinși de motive.
Colonelul Sturdza a murit în 1939 în Elveția, ducînd cu el în mormînt o formă sinucigașă de patriotism și o luptă pe care, în afară de el însuși, n-a mai înțeles-o nimeni.