E greu să spui dintr-o dată ce a fost Sergiu Nicolaescu, fiindcă el a trăit în mai multe realități, personalități și epoci. A fost cînd regizor, cînd voievod, cînd senator PSD, cînd scenarist, cînd comisar, cînd cascador, cînd colaborator al Securității, cînd rege, cînd pașă, cînd participant activ la evenimentele din decembrie 1989. Sergiu și-a trăit lunga și neobosita carieră din antichitate pînă în 2013, a zăbovit ceva mai mult în Evul Mediu, în vremea Războiului de Independență și a războaielor mondiale, dar n-a neglijat nici anii de construcție a socialismului. După numărul de filme e cel mai prolific regizor român din toate timpurile, iar după succesul de public e, de departe cel mai popular. Cu toate astea, critica nu l-a iubit niciodată, iar noul cinema românesc premiat la festivaluri l-a urît din toți rărunchii.
S-a născut în 1930 la Tîrgu Jiu, și-a trăit adolescența la Timișoara, a studiat Politehnica la București și a lucrat la Studiourile Buftea, apoi la „Sahia Film“. La 25 de ani, Sergiu Nicolaescu arăta neînchipuit de bine, făcea box, călărie, atletism, tir și rugby și se arăta interesat de funcționarea aparatului de filmat. Inteligent, organizat, muncitor și fascinat de peliculă, a lăsat repede ingineria și s-a apucat de filmat. Primele lui documentare au stîrnit mirarea contemporanilor prin tehnicile speciale de filmare, iar unul din ele, Memoria trandafirului, a adunat laude la Cannes.
În acel moment de glorie, cînd cinema-ul european bea șampanie și-i făcea oferte franceză, engleză și germană, Sergiu a hotărît că se va dedica filmelor – și nu oricum, ci făcînd istorie cu ele. De altfel, așa cum va declara el însuși mai tîrziu, și-a propus să ia istoria și s-o pună pe ecran.
Norocul lui a fost că Nicolae Ceaușescu avea exact aceeași ambiție și, în plus, dispunea de resurse practic nelimitate. Așa a ajuns Sergiu Nicolaescu să regizeze Dacii și Mihai Viteazul și să-l întîlnească pe scenaristul preferat al dictatorului, Titus Popovici. După uriașul succes de casă al filmelor istorice, i s-au deschis bugetele de stat și accesul la efectivele armatei. Sergiu Nicolaescu s-a pus pe produs filme într-un ritm nebunesc, ajungînd nu o dată la trei titluri pe an.
A rescris cu ajutorul lui Titus Popovici istoria eroică a românilor, așa încît Nicolae Ceaușescu să-și confirme egalitatea cu voievozii revizuiți pe peliculă, dar, în același timp, a umplut sălile cu proletariat, țărănime și intelectualitate la un nivel nemaivăzut. Seria comisarului Moldovan, Nemuritorii, Nea Mărin Miliardar, Pistruiatul și o mulțime de filme de război au impus un gen iubit de public, plin de clișee hollywoodiene, eroi populari, acțiune la mintea cocoșului și umor accesibil. Zeci de milioane de români săraci au aplaudat la aceste filme, le-au îndrăgit, le-au revăzut și le-au povestit mai departe fiindcă au fost o formă acceptabilă a propagandei.
În paralel cu îndreptarea istoriei naționale după calapodul tezelor de la Mangalia, Sergiu Nicolaescu a făcut o groază de coproducții istorice franco-germane pentru piața externă. Uneori filma aceste epopei în România și aducea valută în țară, alteori lipsea luni la rînd și își plasa valuta proprie în bănci nemțești. La sfîrșitul anilor ’70, Sergiu Nicolaescu era mai celebru și poate chiar mai bogat ca dictatorul pe care-l slujea.
De cîteva ori a simțit nevoia să iasă din schema calului și a împușcăturii, și atunci a făcut filme în afara rețetei personale, filme ceva mai dense, ca Ciuleandra sau Osînda, dar aceste rătăciri nu l-au ținut niciodată prea mult.
La Revoluție, Sergiu Nicolaescu a jucat unul din rolurile sale de justițiar nobil și trecut, fără să știm nici pînă azi dacă regia și scenariul au fost ale lui. A intrat în politică, a ținut partea comuniștilor pe care i-a glorificat în filme și a mai făcut o serie de pelicule de bătrînețe în care a jucat, ca aproape întotdeauna, rolurile principale.
A murit pe neașteptate, la 82 de ani, fără să apuce să spună una din celebrele replici de final, dar lăsînd în urmă o operă cinematografică despre care, chiar dacă nu se poate spune că a fost cea mai bună, a fost, în schimb, mare și îndrăgită.