E greu să spui dintr-o dată ce a fost Sergiu Nicolaescu, fiindcă el a trăit în mai multe realități, personalități și epoci. A fost cînd regizor, cînd voievod, cînd senator PSD, cînd scenarist, cînd comisar, cînd cascador, cînd colaborator al Securității, cînd rege, cînd pașă, cînd participant activ la evenimentele din decembrie 1989. Sergiu și-a trăit lunga și neobosita carieră din antichitate pînă în 2013, a zăbovit ceva mai mult în Evul Mediu, în vremea Războiului de Independență și a războaielor mondiale, dar n-a neglijat nici anii de construcție a socialismului. După numărul de filme e cel mai prolific regizor român din toate timpurile, iar după succesul de public e, de departe cel mai popular. Cu toate astea, critica nu l-a iubit niciodată, iar noul cinema românesc premiat la festivaluri l-a urît din toți rărunchii.
S-a născut în 1930 la Tîrgu Jiu, și-a trăit adolescența la Timișoara, a studiat Politehnica la București și a lucrat la Studiourile Buftea, apoi la „Sahia Film“. La 25 de ani, Sergiu Nicolaescu arăta neînchipuit de bine, făcea box, călărie, atletism, tir și rugby și se arăta interesat de funcționarea aparatului de filmat. Inteligent, organizat, muncitor și fascinat de peliculă, a lăsat repede ingineria și s-a apucat de filmat. Primele lui documentare au stîrnit mirarea contemporanilor prin tehnicile speciale de filmare, iar unul din ele, Memoria trandafirului, a adunat laude la Cannes.
În acel moment de glorie, cînd cinema-ul european bea șampanie și-i făcea oferte franceză, engleză și germană, Sergiu a hotărît că se va dedica filmelor – și nu oricum, ci făcînd istorie cu ele. De altfel, așa cum va declara el însuși mai tîrziu, și-a propus să ia istoria și s-o pună pe ecran.
Norocul lui a fost că Nicolae Ceaușescu avea exact aceeași ambiție și, în plus, dispunea de resurse practic nelimitate. Așa a ajuns Sergiu Nicolaescu să regizeze Dacii și Mihai Viteazul și să-l întîlnească pe scenaristul preferat al dictatorului, Titus Popovici. După uriașul succes de casă al filmelor istorice, i s-au deschis bugetele de stat și accesul la efectivele armatei. Sergiu Nicolaescu s-a pus pe produs filme într-un ritm nebunesc, ajungînd nu o dată la trei titluri pe an.
A rescris cu ajutorul lui Titus Popovici istoria eroică a românilor, așa încît Nicolae Ceaușescu să-și confirme egalitatea cu voievozii revizuiți pe peliculă, dar, în același timp, a umplut sălile cu proletariat, țărănime și intelectualitate la un nivel nemaivăzut. Seria comisarului Moldovan, Nemuritorii, Nea Mărin Miliardar, Pistruiatul și o mulțime de filme de război au impus un gen iubit de public, plin de clișee hollywoodiene, eroi populari, acțiune la mintea cocoșului și umor accesibil. Zeci de milioane de români săraci au aplaudat la aceste filme, le-au îndrăgit, le-au revăzut și le-au povestit mai departe fiindcă au fost o formă acceptabilă a propagandei.
În paralel cu îndreptarea istoriei naționale după calapodul tezelor de la Mangalia, Sergiu Nicolaescu a făcut o groază de coproducții istorice franco-germane pentru piața externă. Uneori filma aceste epopei în România și aducea valută în țară, alteori lipsea luni la rînd și își plasa valuta proprie în bănci nemțești. La sfîrșitul anilor ’70, Sergiu Nicolaescu era mai celebru și poate chiar mai bogat ca dictatorul pe care-l slujea.
De cîteva ori a simțit nevoia să iasă din schema calului și a împușcăturii, și atunci a făcut filme în afara rețetei personale, filme ceva mai dense, ca Ciuleandra sau Osînda, dar aceste rătăciri nu l-au ținut niciodată prea mult.
La Revoluție, Sergiu Nicolaescu a jucat unul din rolurile sale de justițiar nobil și trecut, fără să știm nici pînă azi dacă regia și scenariul au fost ale lui. A intrat în politică, a ținut partea comuniștilor pe care i-a glorificat în filme și a mai făcut o serie de pelicule de bătrînețe în care a jucat, ca aproape întotdeauna, rolurile principale.
A murit pe neașteptate, la 82 de ani, fără să apuce să spună una din celebrele replici de final, dar lăsînd în urmă o operă cinematografică despre care, chiar dacă nu se poate spune că a fost cea mai bună, a fost, în schimb, mare și îndrăgită.
Sunt nascut dupa 90, dar as alege de fiecare data oricare din filmele lui Sergiu Nicolaescu decat orice „opera” a „noului cinema romanesc premiat la festivaluri”. Prefer un film artistic cu imaginea idealizata a unui voievod decat a suta productie grotesca cu ciorditori, violatori, femei de moravuri usoare (sa nu incalc regulile de limbaj ale site-ului) sau avorturi pe gresie in Berceni.
eh, nu chiar asa, dar pe aproape…
citind cele 2 comentarii de mai sus se intelege limpede de ce au avut si au succes productiile submediocre ale unui cabotin perfect ; l-am vazut in 1976 la o cabana linga cluj la volanul unui mercedes alb ; fictiunea ia locul unei realitati insuportabile sau invers : datorita cv-ului de comisar a ajuns presedinte al comisiei de aparare din parlament ! ura si la gara !
Sergiu Nicolaescu- un Adrian Paunescu al ecranului: prizat de mase, urat de intelighentia snoaba.
Filmul Pistruiatul nu era al lui, dar se plateau foarte bine aparitiile in film si s-a inghesuit si acolo doar ca interpret. Da, am avut foarte mult Sergiu Nicolaescu. Din această cauză și uneori, direct datorită lui – am avut mult mai putin si deseori mai deloc, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Malvina Urșianu, Timotei Ursu, Mărgineanu, Iliu, Pița, Veroiu, Danieliuc, Elisabeta Bostan Blaier, Alexandru Tatos, Radu Gabrea, Alexandru Tocilescu, Radu Mihăileanu. Am avut si foarte mult Gh. Dej si Ceuasescu care in mod serios spun că au făcut multe lucruri bune, dar rămân in ansamblu niște personaje odioase ale istoriei.
Dar deștept mai ești, mai Andrei! Foarte mulți regizori care nu puteau face film din cauza lui Sergiu mai cunoști tu… Bravo! Ești un mare enumerator și un cult. Iliu a murit la doi ani după primul film al lui Sergiu, Radu Mihăileanu e francez, Alexandru Tocilescu era regizor de teatru, Elisabeta Bostan a făcut doar filme pentru copii. Iar restul ostracizatilor tăi au făcut și ei destule filme, ca altfel nu-i mai găseai pe Google. M-am convins ca ești un adevarat intelectual de online când am citit ca ăștia au făcut filme „puține, și deseori mai deloc”. De ce? Pai „din cauza și datorita” lui Sergiu, luminezi tu necunoscătorii. Am mai citit ca Sergiu, lipsindu-i banii, era disperat sa „se înghesuie” și în filmele altora, ca actor. Și când am citit asta, am realizat ca, nu doar ca ești cult, dar, în general, ești foarte inteligent. Ce nu înțeleg eu însă la tine: de ce te irosești scriind aici, în loc sa mergi undeva și sa reziști?
Un Michael Bay al Romaniei, descrierea din articol este corecta. La fel ca americanul este efectiv detestat de restul breslei, la fel ca el are si filme gandite („Pain & Gain” sau „Osanda”). Filmele lui erau exceptionale tehnic, cu soundtrack-uri memorabile (de neuitat muzica lui Richard Oschanitzky, unul dintre marii compozitori de jazz romani) si cu actori alesi fara greseala, dupa MUTRE si VOCE.
Nu stiu daca ati terminat subiectele de barfa si caterinca, dar oricum, cu bunele si cu relele lui, cu pata politica de după 89 si cu scăpările actoricesti, Sergiu Nicolaescu rămâne unul dintre marii Români!!! A muncit sa facă acele „3 titluri pe an”, a redat romanilor acel respect pe care voi il luati in bășcălie… bășcălie la care se vede ca nu aveți talent… poate urmați exemplul lui Nicolaescu: schimbati-va meseria, poate aveți mai mult succes
Va dau dreptate, dar articolul chiar e obiectiv. Am avut ocazia sa îl cunosc și chiar era un personaj în propriul sau film. Recunosc ca era magnetic îl felul sau dar dacă te puteai detasa nu îți puteai stapani un zambet