În 1906, în luna mai, ulițele centrale și mahalalele Bucureștiului tresăltau de lume. Carol I, regele României, era sărbătorit pentru cei 40 de ani petrecuți pe tron în inima unui teritoriu sălbatic, locuit de tribul îndărătnic, palavragiu și leneș de gintă latină.
Erau motive de băut. Statul român urcase în ochii Europei. Un acord secret, semnat cu Germania și Austro-Ungaria, făcea din România aliatul militar al Puterilor Centrale.
Afacerea Strousberg lăsase în urmă o gaură financiară adîncă, dar și o cale ferată pe care Mam’mare, Mamița și Tanti Mița puteau plimba generația domnului Goe cu biletul la pamblica pălăriei și cu capul scos pe geam.
Comerțul cu cereale pe Marea Neagră începea să facă din Bărăgan grînarul Marilor Puteri. Flotele comerciale ale Franței, Angliei și Germaniei ieșeau din porturile dunărene cocoșate de porumb, sturioni și caviar. Se putea vorbi acum despre o politică școlară și despre fundația cîtorva spitale.
Dar țărănimea, lipsită de pămînt, murea de foame și de epuizare, trudind pe moșiile boierești. Arendașii storceau banii de șampanie franțuzească direct din sudoarea plugarilor. Viața în satul Flămînzi depindea ba de o clacă, ba de o mierlă doborîtă cu praștia. Așa că răscoala țărănească n-a mai putut fi ținută în frîu. În 1888, 1889 și 1900, țăranii care cereau izolat pămînt fuseseră împușcați preventiv, dar în 1907 țara a luat foc. Arendașii evrei din Moldova au fost fugăriți și puși să ardă odată cu conacele. Apoi, cînd pîrjolul a ajuns în Oltenia, au primit botezul flăcării chiar moșierii mai înceți de picior.
Guvernul conservator s-a speriat, iar Carol, care trăsese deja sabia, i-a adus la putere pe liberali. Plutonul de execuție a fost format din Dumitru A. Sturza, prim-ministru și președinte al PNL, Ionel Brătianu, ministru de Interne, și Alexandru Averescu, ministru de Război. Și, pentru că veni vorba de război, asta s-a și întîmplat. Guvernul a mobilizat armata și a asmuțit asupra vetrelor sătești 140.000 de ostași. O primăvară întreagă, țărănimea română a fugit în zigzag, doar-doar o scăpa de plumbi și de ghiulele. Cînd numărul morților a ajuns pe la 10-11.000, artileria a tăcut, lăsînd represaliile pe seama ofițerilor care lucrau la pistol, din goana calului.
Reforma agrară, care trebuia să panseze rănile răsculaților, nu s-a făcut. Carol a hotărît ca țăranii să mai stea 45 de ani în penumbra istoriei și să aștepte colectivizarea.