Șiruri lungi de cruciați îmbrăcați în fier scînteie sub cerul încins al Palestinei. Saladin, privindu-i ager din șaua calului, își mîngîie gînditor barba și, cînd numărul imigranților ilegali europeni devine prea mare, explodează. Din fericire, Saladin este un musulman old-school, deci explozia este strict orală.
Privind furios înspre Giafar, credinciosul său vizir, sultanul dreptcredincioșilor urlă ca și leul în turbare:
– Degeaba i-am snopit în cruciada trecută, IDIOȚII ĂȘTIA S-AU RĂTĂCIT ȘI ACUM SE RETRAG TOT PE CAPUL MEU!!!!!!! Și v-am zis, măi frate, dați-le busolă la tăntălăi, să nu ne trezim că încurcă drumul! Spune-mi, Giafar, ce să fac eu cu ei acum? Iar sărim la bătaie? Iar urlăm „Allahu Akbar!“ și tăbărîm pe ei cu săbii ninja și bîte de baseball, cum a făcut marele Ștefan la Vaslui? Vrei să ne iasă vorbe că noi, musulmanii, sîntem niște sălbatici obsedați să-i omoare pe ăia de altă religie decît a lor?
– Dar poate nu se va ajunge la violență… murmură Giafar.
– Ba sigur se ajunge la violență, că noi reprezentăm religia păcii! sublinie mîndru Saladin.
– Prealuminate, mă dau eu cu capul de podele din prea multă evlavie, da’ pînă și pentru mine sună cam aiurea ce zici tălică, mormăi Giafar.
– Si vis pacem, para bellum, așa sună mai bine?
– Așa da, face sens!
– Atunci să revenim: ce mă fac eu, Giafar, cu cruciații ăștia? Ce-i mînă pe ei în luptă? Ce dorește-acest Apus?
– Laurii ar vrea să-i smulgă de pe fruntea ta de fier?
– Ce lauri, băi, că eu nu suport frunze de dafin nici în ciorbă, iar de singura Laura din haremul meu am divorțat pentru că făcea sarmale nașpa. Serios, ce caută cruciatul în Palestina?
Giafar tăcu vreme îndelungată, adîncit în gînduri. Se frămîntă în șa, păru să scormonească în cotloanele cele mai ascunse ale minții, acolo unde zac tainele cele mari ale firii umane, și, în sfîrșit, cînd harul profeției se pogorî asupră-i, vorbi:
– Prealuminate, din cîte înțeleg eu, cruciatul e ca alde Ilie al lui Udubeașcă, explică el. Îl punea jos alde Voicu Cîinaru și-l bătea de îl snopea. Pe urmă se pomenea iar cu el. „Bine, mă, Ilie, îi spunea atunci al lui Cîinaru, nu te bătui eu pe tine alaltăieri?“ „Ce-are a face!“, zicea al lui Udubeașcă.
– Și îl bătea iar?
– Da!
– E și ăsta un punct de vedere! observă Saladin, apucînd din nou calul.