Consiliu de Coroană. Un singur punct de ordinea de zi: facem război cu turcii sau nu? Discuțiile sînt aprinse, pentru că ambele tabere au argumente solide, concludente și, mai ales, ancorate în realitățile țării.
De exemplu, tabăra anticonflict susține că nu putem porni un război care nu ne dă posibilitatea să ne ardem singuri holdele și să ne otrăvim fîntînile. „Ăștia trebuie să fie liberalii“, gîndi principele Carol, „că ei erau cu prin noi înșine!“.
Între timp, tabăra proconflict susține că nu putem porni un război fără ca, mai întîi, să i se confere principelui titlul de „cel Mare“ sau „Viteazul“. Varianta „cel Bătrîn“ era scoasă din discuție de cînd principele făcuse o vizită la Disneyland și Bugs Bunny, voind să fie prietenos, îl abordase în limba țării: „Ummm, care-i treaba, moșule?“.
În fine, ambele tabere erau de acord că nu se poate porni la război vara fără ca întreaga armată să fie înzestrată cu căciuli groase de blană, pentru că degeaba cucerești eroic reduta dacă nenorociții de turci o sabotează spărgînd geamurile și îți mor soldații trași de current.
Prin urmare, poziții ireconciliabile. Unii nu, ăilalți și mai nu. Din fericire, diplomația a triumfat și au ajuns la un compromis: ei rămîn acasă. Să plece la război fraierii și sărăcanii. Și să fie obligați prin lege să-și cumpere singuri căciulă.
*
Noaptea s-a lăsat adîncă peste împrejurimile Plevnei. Luptele s-au oprit. Din cînd în cînd doar bubuitul răzleț al unui tun încearcă în zadar să acopere un gramofon cu manele date la maximum.
Îmbrăcat în uniformă de căpitan de gardă, principele Carol își face rondul. Se mișcă ușor, în liniște, nevăzut ca un cîine negru într-un restaurant chinezesc. Iată și primul post. Suveranul șoptește parola și așteaptă răspunsul.
„Plecat-am nouă din Vaslui / Și cu sergentul zece / Și dacă ne trezești pe toți / Te pupă mă-ta rece!“, mormăi patriotic sentinela adormită.
Suveranul, furios, deschise gura să șteargă pe jos cu insolentul, dar, din nou, blestemul complicatelor nume românești îl lovi implacabil precum fatalitatea. Cum naiba trebuia să-i spună? Soldat Peneș Curcanul? Peneș Soldat Curcanul? Curcan Soldat Peneș? Erou Constantin Țurcanu? Pentru ca nu cumva posteritatea să-l judece aspru că nu i-a respectat soldatului prenumele personale, suveranul alese o formulă neutră politic:
– Bă boule, ce faci aici?
– Sînt președinte, să trăiți!
„Dumnezeule, un republican! Și credeam că i-am lăsat pe toți la Ploiești. Mda, Plevna, Ploiești, ambele încep cu P și confuzia e ușor de făcut cînd ești analfabet funcțional. Dar recunosc că, la cum se exprimă, mă așteptam mai degrabă să-i găsesc în Croația…“
– Și de unde știi, stimabile, că ești președinte? insistă curios principele.
– Păi, e la mintea curcanului: în jur miroase a război și, cu toate astea, eu stau ca un dulap nesimțitor cu pușca-n mînă!