Pe vremuri, pe cînd eram tînăr și nemuritor – și, între altele, convins că voi fi cel mai mare scriitor al Universului –, am scos și eu o cărțulie de versuri, Cîntece de trecut strada, la Editura Albatros. Din ce am înțeles la fața locului, îi plăcuse lui Sântimbreanu de mine și a zis să se facă o carte. Și s-a făcut. N-a avut mână rea uriașul. Cu cartea aia am luat premiul de debut al defunctei Uniuni a Scriitorilor. Dar nu asta e important. Generația mea pășea în lume și nu fusesem printre cei mai grăbiți. Traian T., Cărtărescu, Vișniec, Magdalena Ghica (Magda Cârneci), Ion Mureșan, Liviu Ioan Stoiciu, Nino Stratan ieșiseră deja pe piață. Cu excepția lui Stoiciu și a lui Muri, toți ceilalți cam erau colegii mei de cenaclu. Făcusem deja gaură-n cer, Europa Liberă ne trecuse deja prin cronici ultrafavorabile. Dar aveam o pată pe noi, căci, vorba poetului, unde-i soare e și nor. Eram „elevii“ lui Nicolae Manolescu, tartorul lui Eugen Barbu, și asta nu se putea ierta. Așa că, prin 1984, a venit „Judecata de Apoi a poeților“, unde noua generație era executată, cap după cap, săptămîni de-a rîndul. Execuția aia era echivalentă cu o condamnare la moarte. Pentru că, brusc, editurile și revistele literare trăgeau obloanele. Și aveau să rămînă cu ele trase, pînă la Revoluție.
Dar nu mă plîng. Conu’ Jenică nu pe noi avea boală. De fapt, nici nu existam pentru el. El se războia cu Manolescu, pe care îl voia zburat de la catedră și de la România literară. Doar că și Manolescu avea ceva spate, chiar dacă nu era membru de partid (asta ca să terminăm cu acuzațiile tîmpite că ar fi dat cu subsemnatul). Ivașcu și Gogu (Rădulescu) nu l-au lăsat să cadă. Dar, pramatie cum era, conu’ Jenică și-a zis că e cît de cît mai bine să dea la gioale unor puștani nevinovați. E așa o plăcere cînd frîngi gîtul unui tinerel!
Doar că timpul n-a stat pe loc și nici n-am murit, nici n-am depus armele. Unii dintre noi au ajuns în manualele literare, să moară tartorul a doua oară, de necaz. Iar alții sînt traduși pe tot globul. Ce jale tre’ să fie în Iad. Parcă îi văd pe drăcușori tremurînd de frică. „Nea Jean ne bagă peștele-n cur!“
Dar ăsta e trecutul, care azi ne face să pufnim în rîs. Prezentul, însă, e mult mai palpitant pentru noii tinerei literari.
Există un sait, „Nesemnate“, organizat de cîțiva entuziaști (printre care George Dumitru), care au avut ideea cringe să publice texte nesemnate, de autori români, să vedem cum reacționează publicul cînd nu știe despre cine e vorba și merge pe bîjbîite. Firește, s-a lăsat cu patimi oarbe și ghicit în astre. Și, ca de obicei, aici au apărut Neica Nimeni, ăia care abia așteaptă un locșor liber, ca să-și verse fierea. Însă, spuneți și voi, e cam greu cu inși necunoscuți. Însă saitul are și o rubrică de recomandări. Un scriitor cunoscut, Oana Paler, Anca Vieru, Dumitru (și subsemnatul) recomandă niște debutanți. Ei, acolo a fost bătaia peștelui. Grafomanii, refuzații, gîngavii s-au repezit ca rața la muci. Și-au bătut joc cum s-au priceput mai bine să-i facă zdrențe pe debutanți, cu plăcerea micuță de a da în promotori. Și abia acum, la bătrînețe, mi-a căzut fisa. Nu, conu’ Jenică nu ne ura, era doar otrăvit că Manolescu nu îl bagă în seamă.