Era fatal ca, după documentarea pentru Zvonuri despre sfîrșitul lumii, Stelian Tănase să ajungă la Panait Istrati. De ce i-ar fi scris însă biografia scriitorului vagabond? Asta ține poate de slăbiciunea romancierului pentru personaje romantice, cu biografie zbuciumată, pestriță și misterioasă. Istrati al lui Stelian Tănase se bagă de tînăr pînă în gît în politică, agită spiritele prin portul Brăilei, scrie la gazetă și, deși nu e membru în vreun partid de stînga de la noi, le ține tira socialiștilor lui Cristescu Plăpumarul, cel ghidonat de la Kremlin, îl idolatrizează pe bogatul bulgar Cristian Rakovski, doctrinarul care scotea o foaie socialistă pe banii lui, ba chiar se înhăitează și cu extremiști de stînga stipendiați de ruși.
Copilul din flori făcut de brăileanca analfabetă Joița Istrati cu grecul contrabandist Gherasim Valsamis a crescut în sărăcie, n-a urmat decît cele patru clase primare obligatorii și gratuite și școala vieții din port. Cînd a ajuns băiat de prăvălie, Panait a trebuit să-și ia adio de la umblatul creanga pe malul Dunării și de la căscatul gurii la vasele care veneau și plecau din port. Nesupus și temperamental, micul Istrati schimba des stăpînii. De la cei mai mulți fugea ca să scape de bătaie, unul însă l-a dat afară fiindcă îl prinsese furînd. Drept care Istrati a început să urască de mic burghezia.
Poliția secretă pune ochii pe adolescentul agitator, agenții infiltrați printre sindicaliștii din port îl încondeiază în rapoarte semnalîndu-l drept element periculos. Poliția îl mai arestează pe la manifestații, dar judecătorii îi dau drumul fiindcă e minor. Biograful cercetează stăruitor copilăria și adolescența personajului său, citează din amintirile lui Istrati, dar și din notele agenților păstrate în arhive. Stelian Tănase îl simpatizează, dar nu e căzut în admirație față de el. Îl povestește cu bune și cu rele, iar cînd își mai trage sufletul din iuțeala narațiunii, îl evaluează pe scurt, cît poate mai obiectiv. Ca să reconstituie în detaliu atmosfera și întîmplările Brăilei din acea vreme, Tănase reproduce știri din multele publicații care apăreau în oraș, iar pentru apriga luptă de idei dintre stînga și dreapta se folosește de editorialiștii cei mai îndrăciți, care-și insultă adversarii și scriu fără ezitare și minciuni despre ei.
Cu mulți ani înainte de Legea Mârzescu prin care Partidul Comunist a fost scos în afara legii, ziarele liberale îi acuză de-a valma pe socialiști și pe comuniști de trădare și de pactizare cu bolșevicii – ceea ce mai ales în privința comuniștilor e total adevărat. Și în Viața lui Panait Istrati, ca în Clienții lu’ Tanti Varvara, fostul gazetar Stelian Tănase caută prin arhivele Siguranței, cît s-a mai păstrat din ele. Acolo dă de urma banilor veniți de la Moscova și-i descoperă pe beneficiarii direcți, întorși cu cheia de la Kremlin. În perioada lui de vagabondaj prin țară și prin lumea largă, Panait Istrati e prea neînsemnat ca să fie plătit de sovietici, deși le ține isonul acuzînd statul român de tot soiul de grozăvii și infamîndu-l drept „imperialist“ după unirea din 1918. Istrati îi admiră pe Lenin și pe comisarul Troțki, iar pînă la vizita în URSS, după ce devenise celebru, făcea și el parte din corul scriitorilor străini care-l divinizau pe Stalin și slăveau URSS-ul.
Răzvrătitul Istrati, incult și închipuit, călătorește fraudulos prin lume, dornic parcă să-și șteargă urmele. Face foamea în Egipt și în Elveția și, deși știe că e tuberculos, boală pe atunci fatală, fumează țigară de la țigară, bea mult cînd are ce, așa că ajunge la sanatoriu, unde stă doar cît să-și revină, apoi o ia de la capăt, încă fără nici un gînd să se facă scriitor, remarcă biograful său care nu fantazează asupra vocației literare a vagabondului brăilean, ba chiar bănuiește că Istrati ar fi putut să nu ajungă scriitor, dacă n-ar fi fost cîteva întîlniri fatale.
Stelian Tănase, Viața lui Panait Istrati, Editura Corint, 2024.