Procesul metamorfozei: De la băiat la bărbat sau Cum am supraviețuit armatei comuniste

Parcă mă văd intrînd, pentru prima dată, pe poarta unității militare din Tîrgu Jiu: un adolescent de 18 ani, slab și speriat, abia ieșit din liceu, care nu plecase niciodată de acasă mai mult de săptămîna taberelor școlare. Picasem admiterea la facultate (și) la sesiunea de examene din toamnă și mă încorporaseră la trupă, cu toți analfabeții și ex-pușcăriașii, nu la T.R. (Termen Redus, tînăra elită militară formată din foștii colegi deveniți studenți). Era 13 septembrie 1988 și o lume se năruia în spatele meu, odată cu plecarea Daciei break părintești în care îmi lăsasem hainele civile și iluziile de libertate din capul proaspăt tuns zero de frizerul unității.

Trei zile am fost năuc. Nu înțelegeam absolut nimic din ceea ce se întîmpla cu mine și cu noi. Eram în alt univers, unul complet kaki, în care o gloată amețită de bibani executa terorizată comenzile gradaților urlători de tot felul de ordine tîmpite, doar în bătaie de joc, sub privirile plictisite ale ofițerilor și subofițerilor. Am primit uniforma, bocancii, cazarmamentul, vechi, uzat și incomplet (Apropo, cu aproape nouă luni înainte, Ceaușescu comandase un referendum de reducere cu 5% a cheltuielilor militare. Major de cîteva zile, votasem și eu „Da”, ca să descopăr abia acum că reducerea pe care o aprobasem se făcuse la nasturi, chiloți și șosete), am învățat gradele și să-mi salut superiorii, am curățat cartofi cît nucile, la bucătărie, pînă la 4 dimineața, am cărat ore-n șir apă cu bidoane de 60 de litri (cazarma nu avea apă curentă, era adusă cu cisterna din altă parte), am dormit, foarte puțin și prost, coșmaruri scurte, și n-am mîncat aproape nimic. Pentru că fierturile dubioase din tăvile cantinei, în care prînzeau, în schimburi rapide – zece minute, pe ceas –, sute de soldați, arătau și miroseau extrem de scîrbos. (Această atitudine mofturoasă avea să schimbe, însă, destul de curînd: cînd ți-e foame de vezi stele verzi, și balastul, pilaful cu pietricele, sau varza împuțită, cele două piese de rezistență ale meniului cazon de la acea vreme, ți se par delicioase.)

Doar trei zile a durat perioada asta, pentru că întreg Ciclul Septembrie a fost urcat cu tot cu valizele din lemn în vagoane și detașat la munci agricole – la Diribau, cum se spunea pe-atunci. Oficial, suna mult mai onorabil: eram cu toții ostași din DLEN, Departamentul Lucrări în Economia Națională, pentru că Partidul dăduse ordin Armatei ca noii recruți să fie înarmați cu furci și coase, ca la răscoală, și să fie instruiți mai întîi în culegerea recoltei-record, care, desigur, depășise toate planurile. Pe hîrtie și la televizor, în emisiunile propagandistice.

Cam două luni am stat la Ulmulețu, undeva pe lîngă Zimnicea, în niște barăci din PFL neîncălzite, ca de ghetou, adunînd în grămezi, zi-lumină, legumele pipernicite și stricate de pe nesfîrșitele cîmpuri ale C.A.P.-ului local. Pauze făceam doar la momentul mesei. Ce zic eu masă… Care masă? Mîncam în picioare, ca vitele, mușcînd din sfertul de pîine ținut la subraț, pentru că nu aveam apă să ne spălăm mîinile murdare de pămînt. Noroc, cîteodată, cu ploaia. Care ne mai suplimenta și porția din castroanele de tablă mînjite cu polonicul din marmită. Campania de toamnă s-a terminat pe la mijlocul lui noiembrie, cînd, cu o zi înainte de întoarcerea la Tîrgu Jiu, dezgropam din zăpada pînă la genunchi varză, în echipe de cîte trei: primul făcea cărare pe aliniament, descoperind mina antitanc cu frunze, al doilea îi dezamorsa tulpina cu cuțitul, iar al treilea juca fotbal cu sfera înghețată, aruncînd-o în camionul care o ducea în piețele înfometate ale Capitalei. Cînd se dezgheța pe masa cumpărătorului, era deja muci.

Jurămîntul militar l-am depus pe 18 decembrie. O zi solemnă, în care, pînă la defilarea cu steaguri prin fața rudelor entuziasmate, venite să-l vadă pe Rambo-ul familiei, am stat drepți, toată dimineața. Drepți, da, mai mult în poziția țepeni, pentru că era un ger de crăpau și pietrele de polizor. În luna petrecută în unitate, pe lîngă asalturile sufocante cu masca de gaze pe figură („Aviație inamică la joasă înălțime: Pentru luptă, culcat!”), învățaserăm cît de cît să batem pas de defilare și să dăm onorul cu puștile cu pat din lemn – niște exemplare arhaice, de muzeu, dar foarte avansate: bușite de pămînt în atîtea exerciții de luptă, trăgeau ca astea foarte moderne, după colț. Că găureau aerul departe de țintă, era doar din convingerea pacifistă a soldatului român. Învățaserăm oarecum pregătirea de bază, zic, mai puțin vreo cîțiva dintre noi, mascotele companiei – cum le spuneau, disprețuitor, caporalii și subofițerii, nefericiților cu IQ subunitar de prin niște sate ale României profunde, care excelaseră în perioada agricolă, spărgînd normele de cărat saci, ca Stahanov, dar se blocaseră complet în faza instrucției militare, nereușind să deosebească dreapta de stînga.

În ianuarie, după transferul la unitatea bucureșteană cu sediul – unde altundeva? – în Militari, am scăpat de dormitorul cu 120 de paturi suprapuse de la Tîrgu Jiu și de cele trei rînduri de veterani (soldați cu patru, opt sau 12 luni mai vechi, încorporați în mai, ianuarie, respectiv, septembrie ’87) care se întreceau să inventeze corvezi cît mai umilitoare și extenuante pentru noi, pufuleții, dar am căzut din lac în puț, la Școala de Gradați. O comisie militară intimidantă a considerat c-aș fi material de comandă și, vreo lună jumate, din ordinele unui aprig lent-major de la Parașutiști, am dormit cîte trei ore pe noapte, în picioare, rezemat de perete, pe post de Planton 1, 2 sau 3, am făcut marșuri cu lăzi de echipament antichimic, am săpat adăposturi de luptă și în mocirlă și am mîncat o conservă de pește la patru oameni, ca, după aplicația finală cu trageri de zi, să fiu avansat la două trese aurii de caporal. Pe care mi le-au luat de 1 Mai, ca să-mi dea tabla de sergent, grad cu care am și trecut în rezervă, pe 6 septembrie 1989, mai repede decît leatul meu – înaintea termenului standard de un an și patru luni, pentru că luasem examenul de admitere la facultate și trebuia să încep din nou școala. Făcusem exact un an fără o săptămînă de armată comunistă.

Cam asta a fost, foarte pe scurt*, povestea stagiului meu militar. O experiență absurdă, ca de roman scris de Kafka. Am avut și camarazi care, nemaisuportînd regimul de privațiuni, au încercat să evadeze din calvar. Cei mai mulți au eșuat (de exemplu, și cel care, în speranța de a fi declarat inapt, a mîncat două pachete de țigări ca să ajungă la spital, și cel care a dezertat, ca să fie prins și judecat, în fața noastră, în clubul unității); doar unul singur a reușit, din păcate (s-a sinucis prin spînzurare cu cureaua de la pantaloni). Și, ca o bomboană amară pe coliva acelei generații de tineri decreței, la Revoluție, foștii mei colegi de arme, care mai aveau doar o lună pînă la liberare, au fost trimiși în linia întîi a luptei cu teroriștii. La cît de dezinformați erau bieții de ei, nici nu-i de mirare că și-au descărcat armamentul din dotare în tot ce mișca în peisaj.

Grig Bute

*Pe lung și pe foarte lung, dezvolt în privat, așa cum se întîmplă întotdeauna la șprițurile cu amicii care au făcut armata.