Dimitrie Alexandru Sturdza s-a născut într-o veche familie de boieri moldoveni care au răzbătut din veacuri strecurîndu-se printre țepe și decapitări, croindu-și drum cu averea sub braț pe sub nasul bănuitor al domnilor Sucevei și orientîndu-se după arta trădării așa cum se orientează marinarii după Steaua Polară. În 1833, cînd a văzut lumina zilei Dimitrie Alexandru, Sturdzuleștii depășiseră etapa sîngeroasă a destinului lor și intrau în zona prosperității liniștite, cînd nimeni nu mai era silit să sară noaptea din pat, să încalece pe ce-i picau ochii și să se piardă în beznă, galopînd cu săgețile șuierîndu-i pe la urechi și strîngînd la piept săculețul cu pocale de aur și bijuterii.
Tînărul Sturdza e trimis la studii la Berlin, Freiburg, München, Jena, Gottingen, Bonn și, dacă n-ar fi depășit vîrsta studenției, ar fi terminat lista orașelor universitare. Acest tur de forță intelectual pare să-i fi solicitat mintea dincolo de posibilitățile ei și să-i fi provocat o întindere cerebrală ireparabilă, care avea să-și facă simțite simptomele cît de curînd. Dimitrie era înalt și bine făcut, avea o frumusețe specială a chipului, care amintea de vizitele unui pan polonez în tinerețea mamei, și o voce adîncă, bărbătească și senzuală, care umplea cucoanele de suspine. Se povestește că avea, pe măsura vocii, și alte înzestrări ale corpului, la fel de potrivite, iar aceste povești îl precedau ca o cheie fermecată și-i deschideau tot ce i se putea deschide unei jupînițe, de la inimă la ușă, și de la corset la picioare. Cînd și cînd, în saloane sau în dormitor, Dimitrie mai scotea cîte un lătrat, un tril de privighetoare sau un cîntat de cocoș, dar toate astea erau luate drept glume și treceau fără să pună vreun medic pe gînduri.
Dimitrie era un unionist entuziast și, în 1859, ajunge secretarul lui Cuza. Totul a mers bine pînă cînd, în toiul unei discuții aprinse în cabinetul miniștrilor care s-a prelungit pînă dimineața, secretarul s-a suit pe masă, a bătut din aripi și a cucurigit de douăzeci de ori, vestind răsăritul. Gărzile l-au coborît de pe mobilă și l-au trimis la culcare, dar Dimitrie a scris a doua zi, în Steaua Dunării, un articol furibund împotriva domnitorului și a trecut în tabăra conspiratorilor. Cuza l-a înhățat cu arnăuții, l-a judecat și l-a întemnițat la o mănăstire, unde captivul s-a putut deda pe îndelete cîntecelor păsărești.
Cînd și-a recăpătat libertatea, Dimitrie s-a alăturat Monstruoasei Coaliții și l-a înlăturat pe Cuza de pe tron. A sprijinit cu entuziasm și cu un lătrat vesel venirea pe tron a lui Carol Întîi, care l-a mîngîiat pe cap și l-a răsplătit, între 1866 și 1870, cu trei ministere în guvernul liberal: Agricultură, Comerț și Lucrări Publice. Cei care au lucrat cu el în acea perioadă spun că era atît de fericit cu ceea ce făcea, încît, atunci cînd mergea, aerul din spatele lui părea că se unduie ca și cum Dimitrie ar fi dat dintr-o coadă invizibilă. Într-o zi, însă, cînd din biroul lui s-au auzit prelungi mugete de zimbru, tînărul ministru a rupt-o și cu Majestatea Sa și, cu un măcănit din care răzbătea dîrzenia, a trecut în opoziție.