Se umpluse Bucureștiul de cinematografe particulare la sfîrșitul anilor ’80, de-ai fi zis că se întorsese vremea liberalizării comunismului, cînd în comerț apăruseră mandatarii. Cine voia să înființeze un cinema la el acasă avea nevoie de trei lucruri. Un televizor (dacă se putea, color), un video și o sursă de casete cu filme străine. Comerțul sau închirierea de casete nu era ceva ilegal, dar nici tocmai legal nu era. Oricum, la cinematografele astea apăreau ca spectatori și milițieni în uniformă, ca giranți ai legalității lor. Treaba asta a mai mers vreo cîțiva ani după Revoluție, apoi s-a stins, ca și cum libertata nu i-ar fi priit.
Marea sursă de casete video aparținea unui anume Zamfir din București. A fost ca-n filme e despre această uriașă afacere și despre Teodor Zamfir, patronul ei. Ancheta lui Liviu Tofan și Stejărel Olaru e completată de două mărturii din epocă semnate de Irina Margareta Nistor și Dorin Tudoran.
Deși pare o hiperbolă, titlul cărții nu e deloc exagerat. De fapt, cu cîțiva ani înainte de apariția ei, a circulat la noi un film documentar, Chuck Norris vs Comunism, despre afacerea lui Zamfir. Spre deosebire de Irina Margareta Nistor, protagonistul Zamfir a refuzat să apară în film, dar nu și să răspundă mai tîrziu la întrebările autorilor anchetei, cărora le-a povestit viața lui și istoria afacerii cu casete care i-a adus miliarde.
Cînd a acceptat să vorbească, Zamfir era proprietarul celebrului club Tezaal, din Domenii, o afacere care eșuase după o lungă perioadă înfloritoare. Colonelul, cum își zicea patronul clubului, vegeta la etajul clădirii. Cum veți vedea, părerile despre el diferă considerabil. De la un geniu al afacerilor, manipulator care se lăuda după revoluție că Securitatea fusese în slujba lui, nu el în slujba Securității, la un șmecher care știa să facă bani, dar care intrase în pușcărie, în comunism, pentru delapidare și ajunsese patronul unei afaceri uluitor de profitabile de-abia după ce devenise turnător la Miliție și la Securitate și omul de încredere al cîtorva dintre șefii poliției politice a regimului. Zamfir făcuse turnătorii și înainte de a intra în pușcărie. A turnat și în pușcărie, adică la facultate, cum e numită în argou închisoarea. Asta l-a ajutat să scape cu o condamnare „ieftină“.
În timp ce era la mititica, cu ajutorul relațiilor sale la Securitate Zamfir a putut să studieze. A ales filosofia grecilor antici. Atunci, susținea el la bătrînețe, a avut o iluminare teoretică asupra viitoarelor sale afaceri, care trebuia să-l aducă în rînd cu lumea. Ideea cu videocasetele nu-i aparținea, dar el a dus-o la profituri fabuloase, protejat de colonelul de Miliție Stănică și de maiorul de Securitate Ioan Riti, pe care-i ajutase să rezolve cazuri dificile cu turnătoriile lui. În vila din cartierul Primăverii, unde funcționa uzina lui de copiat casete, s-au perindat și clienți de vază, printre care Nicu Ceaușescu, Florin Piersic și C.V. Tudor. Altfel, însă, nu oricine avea acces acolo. Iar din venitul de miliarde de lei, Zamfir avea grijă să dea și prietenilor utili de la Miliție și de la Securitate.
În textul ei, Irina Margareta Nistor, angajata lui part-time, ca traducătoare de filme, în timp ce avea serviciu și la TVR, și-l amintește pe Zamfir ca pe un dur care n-avea încredere în nimeni: stătea tot timpul în vila pe care și-o cumpărase în Primăverii unde uzina lui mergea la randament maxim. Incult cu ifose și bețiv, „colonelul“ era un complexat căruia îi plăcea să impresioneze cu gesturi spectaculoase.
Dorin Tudoran, cu care Zamfir (Dorel) a fost coleg de liceu, îl ține minte în trei ipostaze. Cea de golan care dădea rar pe la școală, fiindcă de atunci era ocupat cu afaceri. Cea de vizitator „curajos“ al său, în perioada în care Tudoran făcea greva foamei acasă, într-un apartament din Drumul Taberei, iar Zamfir putea călători în străinătate. Cea de vechi amic care-i mărturisește la cîțiva ani după Revoluție că l-a turnat „puțin“ la Securitate. Despre Dorel, Dorin Tudoran crede în concluzie că a fost un fel de Ostap Bender (ceea ce nu-i puțin lucru), care deși nu știa să joace șah, își impresiona auditoriul povestind partidele marilor jucători ai vremii sale, ca și cum ar fi fost unul dintre ei. Subscriu!
Liviu Tofan, Stejărel Olaru, A fost ca-n filme, Cea mai mare afacere a Securității, Editura Omnium, 2024.