Versetele sabatice

Eduard Hellvig e obosit. Reformarea SRI l-a adus în pragul burnout-ului. Dacă-i și reușea reforma, probabil că azi ar fi fost epuizat de tot. Așa, e doar obosit. Are nevoie de o vacanță, de o perioadă de odihnă profundă, în care să se liniștească, să-și vadă de viața lui, de familie, de alea-alea.

Cel puțin asta este varianta oficială, vehiculată în anumite cercuri și cerculețe. Stați liniștiți, la locurile voastre, pentru că Eduard Raul Hellvig nu va candida la președinție. Îi ajunge, este sătul.

Încă de pe vremea când Mihai-Răzvan Ungureanu devenea, peste noapte, din șef al SIE direct prim-ministru, se vehiculează o presupusă interdicție care ar împiedica un șef de serviciu secret să se implice în activități politice la mai puțin de șase luni de la părăsirea funcției. Această interdicție, în fapt, nu există, nu este prevăzută de vreo lege, așa că nimic nu-l împiedică pe domnul Hellvig să se întoarcă în PNL, partid din care s-a suspendat în momentul în care a devenit șef al SRI. Doar că momentul întoarcerii domnului Hellvig în sânul ultimului partid din care a făcut parte se va mai lăsa așteptat. Acum nu este încă momentul să fie tulburată liniștea profundă care domnește printre urmașii vopsiți ai Brătienilor.

Condus teoretic de Ciucă și practic de Bode, PNL se rostogolește la vale cu viteza pe care o avea și pe vremea lui Crin Antonescu. După minunea de a da președintele țării de două ori, după rezultatul istoric și inegalabil de la europarlamentarele din 2019, PNL se îndreaptă spre cel mai mic scor electoral din 2012 încoace. Iar dacă Antonescu a demisionat în 2014 pentru că partidul n-a obținut 20%, ci doar 15 procente le europarlamentare, închipuiți-vă care va fi soarta lui Ciucă atunci când PNL va străluci de la înălțimea celor 11-12%.

Ei bine, acela va fi momentul în care lui Eduard Hellvig îi va trece oboseala, ca prin farmec, la cererea publicului.

Va fi momentul marii renașteri liberale, al reconcilierii și al împăcării. Fiul rătăcitor Ludovic Orban va fi întors în partid, poate singur, poate cu aliații săi ceva mai noi, din PMP și, de ce nu, din USR. Dreapta românească va fi din nou unită, cum a fost mereu la nevoie, stânga își va plânge în pumni de nervi, speranța va renaște, un nou om providențial va porni în drum spre Cotroceni…

Ați mai văzut filmul ăsta în 2014? Așa e. L-ați mai văzut și în 2004, și în 1996. Este aproape același, chiar dacă se schimbă actorii. Scenariștii, oricum, ori nu se schimbă, ori nu îndrăznesc să rescrie o poveste de succes, care merge de fiecare dată.