În care ședința asupra crizei este întreruptă brusc de o proastă înțelegere a situației.
(Din episoadele anterioare: România, aflată în pragul unei crize declanșate de eliberarea traficantului colonel Gheorghe Truțulescu, așteaptă rezolvarea situației de la tânărul președinte Dragoș Constantinescu.)
– Dragii mei, ați văzut, așadar, cum stăm. Știm, ca să fiu mai clar, aproape toți cum stăm, excepție făcând comunistul ăla care juca Tetris. Ce să vă spun? Este o criză fără precedent și, așa cum am subliniat anterior, trebuie să o luăm în serios, căci nu se rezolvă de la sine. Aștept, sau mai degrabă vreau să aud întrebări la expunerea de geniu a domnului general E.B. Și, totuși, în primul și în primul rând, aștept răspunsuri.
După aceste vorbe dureroase, președintele Constantinescu se prăbuși în fotoliu. Pentru circa două secunde, după care se ridică din nou și răbufni exact la timp pentru a acoperi protestele lui Ion Iliescu.
– Totuși, prima întrebare am să o pun eu: de ce folosim eufemisme gen „personajul”, „ipochimenul”, „eroul poveștii noastre” și așa mai departe? De ce nu-i spunem, pur și simplu, Truțulescu? Și a doua întrebare: ce legătură există între cazul eroului poveștii noastre și avertizările INMH?
În timp ce președintele vorbea, E.B. se mai alese cu o contuzie pe picior și, abia trăgându-și răsuflarea, îndrăzni să vorbească:
– Domnule președinte, în primul rând folosim eufemisme pentru că, dacă pot fi sincer în această adunare, nu știm cum îl cheamă de fapt. Iar ca răspuns la întrebarea a doua, nu vă pot spune decât că sursele noastre de la INMH au declarat că este ceva extrem de important și nemaivăzut. Tot ce este important, nemaivăzut, nemaiauzit și nenumit are, în acest moment, legătură cu așa-numitul Truțulescu, domnule președinte!
Se lăsă o tăcere adâncă, copleșitoare. O tăcere neagră ca smoala, o tăcere pâsloasă, o tăcere pe care puteai să o tai cu cuțitul sau să o împuști cu AKM-ul, că n-ar fi simțit. Tăcerea-tăcerilor, tăcerea de după furtună sau cea de dinaintea acesteia, tăcerea unui început de lume sau cea a unei dimineți de luni. Lumea întreagă părea mahmură, iar cei din CSNDPSDGUDGU nu doreau să deranjeze nici măcar cu cel mai mic zgomot.
DJ-ul își parcurse încurcat foaia cu instrucțiuni și, când ajunse la „Tăcere adâncă, copleșitoare etc.”, surâse. Schimbă imediat CD-ul și, brusc, din boxele de maximă securitate se auzi cunoscutul refren „Ne vedem joi, ne vedem joi!”, piesa tradițională de încheiere a întrunirilor secrete din CSNDPSDGUDGU.
(În episodul viitor vom vedea cum s-a distrat pe drum Gheorghe Truțulescu.)