Prostovanii în patru ani și jumătate

Marele fîs al sfîrșitului de an a fost – se putea altfel? – întrecerea dintre dnii Tismăneanu și Aligică. Acerbă, sprintenă, tinerească. Amîndurora, binemeritînd de la patrie, li s-a închis în nas ușa cotroceană. Prin urmare, singura pulpă de mușcat aflată la dispoziție a fost nefericitul Octav Bjoza. Destinul acestuia e exemplar pentru ipocrita Românie de azi. Arestat la 19 ani, în 1958, ispășind patru ani de pîrnaie, a avut drept colegi de detenție niște legionari. Care, în loc să-l ardă la băsănău, cum era obiceiul la drept comun, l-au învățat chestii ciudate, morala ori devotamentul. De aia i s-a tot spus, după eliberare: “Dumneata trebuie să te purifici la roabă, nu-ți trebuie studii superioare”. A trecut timpul și, în 2012, a fost desemnat de către Ministerul Muncii ambasador UE al „Anului îmbătrînirii active”. Pe asta n-au văzut-o. Important e că i-a lăudat pe colegii de pușcărie, ocazie cu care se pot mușca, prin interpuși, bucile prezidentului.

Scrie dl Tismănenu: „Se încearcă, de fapt, o reabilitare și chiar o sacralizare simbolică a unuia din grupurile care s-au opus comunismului, în speță unul pe cît de anticomunist, pe atît de ostil, în doctrina sa originară și în practicile concrete, democrației parlamentare. Legionarismul a fost o mișcare politică totalitară. Visul politic legionar era unul etnocratic, nu democratic. Un consilier inept (Andrei Muraru) a gafat lamentabil. Președintele Klaus Iohannis l-a ascultat și s-a produs acest scandal. Nu a fost o regretabilă scăpare de limbaj, ci o acțiune menită să-l prezinte pe dl Iohannis drept un anticomunist din categoria Joachim Gauck. Dar președintele Germaniei n-ar fi decorat niciodată, într-o ceremonie fondatoare, cu maxime implicații simbolice, un fost deținut politic care și-ar fi mărturisit prețuirea pentru colegii de temniță național-socialiști”.

Ciudat, dar dl Tismăneanu nu a zis nici cîrc cînd șeful statului și-a mărturisit admirația pentru Ion Antonescu. Era ordin de zi pe unitate, iar ordinele nu se discută. Trezit din somn, don Aligică dă replica măiastră: „Deținut politic a fost și Stalin, a fost și Hitler. «Deținut politic» nu e un termen mistic-moral, nici un principiu de valoare sau o etichetă de bonitate intrinsecă, nici un tabu sau mantra ce, odată invocate sau aplicate, transcend judecata, moralitatea și logica. În plus, mai e ceva: Dacă ai fost «deținut politic» sau «dizident» odată în viață, NU înseamnă că ești scutit de greșeli și critică sau că ai un cec în alb să te porți că o canalie oportunist-arghirofilă sau ca un dezaxat-iresponsabil pentru restul vieții (deși observ că între «dizidenții» români de varii interpretări există un efort serios în plină desfășurare de a da un conținut empiric solid acestei teze)”.

Oportunist-arghirofil ai zis, don Aligică? Nu mă zgudui, că amețesc!