Florin Cîțu este economist independent.
Mihai Radu: De ce cred bancherii că cineva ar fi atât de bucuros, după ce dă avans, după ce plătește rate câțiva ani, să dea înapoi băncii apartamentul în care stă cu nevasta, să spunem, și cu cei doi copii?
Florin Cîțu: Aici este vorba de PR. Se prezintă cazul extrem pentru a forța o negociere în termeni cât mai favorabili. Nimeni nu știe exact rezultatul. Dar știm că, în cazul creditelor imobiliare, persoanele vor ajunge la soluția de a returna casa în ultimă instanță. Decizia de a cumpăra o casă este una dintre cele mai importante pentru o familie.
M.R.: Dacă trei oameni își dau apartamentele în plată, bănuiesc că nu e nici o problemă pentru nici o bancă. Dacă cincizeci de mii și le dau, da. Dar dacă cincizeci de mii de oameni ajung să-și lase apartamentele, nu înseamnă oare că situația economică a devenit una mai mult decât îngrijorătoare și că, de fapt, în acel moment problema e una socială?
F.C.: Ați atins un subiect interesant pentru mine. Eu am tot vorbit despre acest lucru în ultimii ani. Ipoteza aruncată pe piață de BNR și de alții interesați este că deprecierea leului față de alte monede este responsabilă pentru rata creditelor neperformante mare. De fapt, nu este așa. Deprecierea a avut loc în 2008, iar după aceea moneda națională a fost ținută într-un interval mic de intervențiile BNR. Este adevărat că banca centrală intervine doar pe piața unde se tranzacționează leu versus euro și nu poate să influențeze direct rata de schimb leu versus dolar sau leu versus franc elvețian.
Totuși, deși deprecierea leului a avut loc în 2008, rata creditelor neperformante a început să crească în 2012, cu un maxim în 2013. Acest lucru ne arată că o perioadă lungă de timp oamenii au reușit să plătească ratele la bancă chiar în condițiile unei deprecieri și ale unor dobânzi care s-au dublat (în special la euro și la lei). Mie această evoluție, dar și analizele empirice, îmi arată că prelungirea crizei economice este cea care a dus la deteriorarea situației creditelor atât pentru persoane fizice, cât și pentru persoane juridice. De fapt, sunt două lucruri aici, prelungirea crizei și duritatea acesteia. Iar aici am o opinie diferită de opinia pe care încearcă să ne-o ofere sistemul. Criza, arată analizele mele, a fost mai lungă și mai dură în România datorită creșterii dobânzilor de către BNR în 2008.
M.R.: Chiar își permit băncile noastre să plătească un avocat atât de vocal, de scump și de bine poziționat ca Mugur Isărescu sau omul o face din pasiune?
F.C.: Strategia de comunicare este mai complicată, dar este foarte bine surprinsă de acest citat din domnul guvernator, din 6 septembrie 2014: „Probabil că ați auzit de Montagu Norman (1871-1950 – n.r.), fost guvernator al băncii centrale din Anglia, a doua bancă centrală din lume, după primul război mondial. «Niciodată nu explica, niciodată nu-ți cere scuze.» Sau cum spunea un coleg de-al meu, Banca Națională niciodată nu greșește, niciodată nu trebuie să dea explicații”, a precizat Isărescu, completând ulterior cu modul în care BNR abordează domeniul comunicării. „Prima dată, iese domnul Vasilescu (Adrian Vasilescu, purtătorul de cuvânt al BNR – n.r.), cu «pac, pac, pac». Apoi, domnul Lucian Croitoru. În a treia fază, mai apelăm și la externaliști. Acum nu mai sunt externaliști. Și, în ultimă instanță, dacă chiar nu se mai poate, iese guvernatorul să dea explicații.”
Intervențiile domnului guvernator sunt un apel la autoritate al sistemului, așa cum domnia-sa face apel la autoritate în opinia de mai sus. Este adevarat că, atunci când ai o atitudine de “crede și nu cerceta”, te apropii mai mult de cult/sectă și nu de o instituție publică, dar aici s-a ajuns după 26 de ani în care societatea, prin Parlament, a girat toate conducerile, indiferent dacă aveau sau nu legătură cu politica monetară, și toate deciziile BNR, fără să se întrebe dacă sunt bune sau nu.
M.R.: Ce relevanță ar fi avut în chestiune legea falimentului personal?
F.C.: O întrebare foarte bună, mai ales pentru că la BNR se practică exercițiul realităților alternative. Da, existența legii falimentului personal din 2004 ar fi dus la o altă configurație a pieței bancare astăzi. Chiar și la o altă structură a pieței imobiliare. Am explicat mai devreme că lipsa unei astfel de legi a dus la o creditare mult mai iresponsabilă, pentru că nu există nici un scenariu în care băncile nu recuperau în totalitate suma împrumutată plus dobânzile. Persoanele fizice, singurele dintre clienții băncilor care includ stat și companii, nu erau protejate de o astfel de lege. Am putea spune că toate ineficiențele, costurile, reglementările sistemului bancar au fost transferate persoanelor fizice pentru că acestea nu aveau nici un instrument de negociere și de protecție. Ca o paranteză, personal cred că un sistem unde nu există protecție pentru stat, companii sau persoane fizice este optim. Dar nu văd prea curând statul și companiile renunțând la acest privilegiu.
R.: Oamenii se agață de orice li se oferă, de cele mai multe ori. Asta nu înseamnă că, semnând contracte, trebuie să cunoască evoluții de piețe sau să facă previziuni economice globale. De-aia avem instituții…
F.C.: Au reacționat cât au știut de bine la un mediu economic nou în care nu aveau nimic de spus. Pentru cine a uitat, veneau informații de peste tot care spuneau că este mai puțin riscant să te împrumuți în euro, de exemplu, pentru că în câțiva ani România va intra în zona euro. BNR dădea ca țintă sigură 2012. În plus, banca centrală, prin intervenții în piața valutară, promitea implicit că va ține sub control rata de schimb. Mai mult, banca centrală a redus dobânzile în piața interbancară până aproape de zero, ducând la ieftinirea creditelor în lei și valută. Mesajele de la oficiali, BNR și Guvern, erau optimiste. Chiar și în decembrie 2008, banca centrală avertiza că economia crește peste potențial (potențialul nu se poate măsura). În toată această euforie, mesajele unui sceptic ca mine erau înăbușite și înfierate cu mândrie proletară. În 2006 avertizam public despre riscurile împrumuturilor în valută și mai ales ale celor în valute exotice, franc elvețian sau yen japonez. Am avertizat și în interiorul instituției în care lucram. Nu vă spun ce răspunsuri primeam. Am avertizat despre deprecierea leului din iulie 2007 și am fost ridiculizat atât de BNR, cât și de analiștii de casă. BNR a mers atât de departe încât a spus că niciodată nu vom avea o rată de schimb de 4 lei. Totul este acum istorie. Aceiași oameni care vindeau o economie perfectă, în care nu există riscuri, ne dau și astăzi lecții de economie. Chiar mai periculos, unii dintre ei le predau studenților.
M.R.: Văzând amenințarea cu creșterea avansului, te întrebi: de ce a existat avans până acum? Din moment ce mă pot îndrepta împotriva ta pe toate găurile, ce sens avea avansul?
F.C.: Din nou, avem în față doar PR. Sistemul bancar a avut pierderi patru ani de zile la rând. Rata creditelor neperformante a crescut după 2009. Cu toate acestea, nu am văzut să crească avansul după 2009. Da, a crescut, cred, în 2012 pentru că a cerut BNR, dar nu pentru că au vrut băncile. De fapt, deși cu pierderi și credite neperformante, băncile încearcă să arate că au scăzut costul împrumuturilor.
