Eram deunăzi la Gaudeamus și căutam secretariatul, să depun niște acte. Am trecut pe lîngă tot feluri de standuri, unele mai triste, altele mai învolburate, pe inelul exterior, la salonul refuzaților. Acolo se adună, de regulă, plevușca, grafomanii, iluminații și admiratorii lor neînduplecați. Cum treceam eu, mi-a adiat pe la ureche un discurs.
„Așa-zisa revoluție română, de fapt o conspirație mondială infamă pentru a scăpa de președintele nostru, al românilor, cel mai iubit fiu al poporului…”
Imediat mi-au trecut mai multe schije prin minte. În toți acești treizeci de ani care au trecut, amintirile despre întîmplările de atunci au suferit schimbări majore. Dacă, la început, discursul memorialistic era unul serios, angajat, nu după mult timp au început miștourile finuțe și autoironiile. Așa ne-am despărțit de trecut, rîzînd. Cu timpul, ne-am prins (noi, cei din linia întîi) că am fost niște fraieri. Mărșăluiam, vorbeam frumos, ne organizam simbolic, propovăduiam arta, sinceritatea și, ce să vezi, șmecherii din tot raionul și de la partid se dăduseră imediat după popor. Priveau cu încîntare țara care le aparținea pe deplin. Cum să nu rîzi acum, cînd te desparți de trecut – lefter? Ce ar mai fi de făcut? Așa am privit decăderea Uniunii Scriitorilor, așa am prins gustul inflației, așa i-am văzut pe toți politrucii culturali ieșind cu pieptul bombat în față. De ce aveau succes? Nu-i cunoștea nimeni și, dacă garanta Iliescu pentru ei, puteam noi să ne răcim gura pînă mai apoi, erau buni. Unde mai pui că sumedenie dintre figurile excentrice ale comunismului și-au întors hainele și, cu forțe proaspete, au trecut la muncă. Ce muncă? De ocrotire a averii naționale de popor și de ocupare a tuturor posturilor călduțe.
Așa că generația mea, cel puțin 90% din ea, s-a trezit pe dinafară. Nu spun asta cu regret. Păi, nu eram în cărți, nu aveam limba mlădioasă și nici obrazul ca tovalul. Tot ce ne rămăsese era să facem mișto de figurinele îmboboșate ale vechilor-noilor profitori. Dar, înainte de toate, ne-a rămas autohazul de necaz. Am scris de multe ori ce fraier am fost. Nu numai eu. Am rîs cu Madi Marin, am rîs cu Alexandru Mușina, am rîs cu Traian T. Coșovei, am rîs cu Liviu Antonesei și, ca să fie hazul și mai gros, mai închegat, ne-am prefăcut că noi am construit lumea asta nouă.
Dar să vezi minune: ceea ce s-a schimbat în acești treizeci de ani a fost mintea publicului (a unei mari părți din public). Oamenii luau glumele în serios. Numai așa pot să-mi explic damblalele unor Roncea, Alexe, Majuru, Spânu și ale altora de teapa lor, care stăteau cu șublerul și cîntarul de farmacie să ne măsoare cuvintele, trăgînd de concluzii pînă se rupeau. Așa ne-a trebuit. Glumești, plătești.
Ei, și acum mă întorc la Gaudeamus. Trecînd pe lîngă vorbitorul care perora înflăcărat despre sfîrtecarea României comuniste, m-am pomenit zicînd de trei ori, din ce în ce mai tare:
– Du-te, mă, în pizda mă-tii!
Hahhahahah