În 1994, Uniunea Scriitorilor s-a lipit de o croazieră internaţională, în bazinul mediteranean, pe un vapor de lux, all inclusive (dar noi nu ştiam ce e aia), timp de vreo zece zile ca o mie şi una de nopţi. Am mai povestit altă dată cum am ocupat puntea şi i-am înnebunit pe toţi cu vitalitatea noastră, românească. Le-am scos untul. Nici ca masculi alfa nu ne-am prezentat prea rău, stîrnind valuri de invidie.
Toate ca toate, dar aveam un diferend istoric cu Bulgaria. Noi oftam după Cadrilater, ei, după Dobrogea. Am făcut primul popas în Constanţa. Bulgarii cîrcoteau îmbufnaţi, cu excepţia unei poetese cu nume predestinat, Trendafilova, care chicotea cu mine. Nimic nu era bine. Cazinoul era bulgăresc, portul era bulgăresc, moscheea era bulgărească, iar Murfatlarul… ce să mai vorbim! Seara, Harry Tavitian a trîntit trei concerte, unul după altul, un etno-jazz de-a amuţit cohorta de artişti. Abia cînd au auzit, la liber, ritmurile tărăgănate de acasă, ochii încruntaţi ai poporului frate şi vecin s-au luminat. Las’ că, a doua zi, am coborît la Varna. Acolo ne-am dezlănţuit noi: vestigii comuniste, popor de castraveciori, coruri muncitoreşti… Na, să vă săturaţi cu Jivkov al vostru! Dar, în timp ce ne plictiseam la muzeul de istorie, vine Ion Mureşan bîlbîindu-se de emoţie: „Fraţilor! Fete! Doamne, ce fete!“. Liceul francez din Varna oferea ca ghizi elevele dintr-a XII-a. Vorbeau o franceză de vis şi erau una mai frumoasă ca alta. Am ajuns brusc la concluzia că, totuşi, istoria îşi are partea ei bună. Noi, cu geamparalele lui Harry, iar ele… Hai să ne-nfrăţim!
Publicat în Cațavencii, nr 42, 24-30 octombrie 2012
