Criza citostaticelor, ca-n fiecare an, aterizează în România. Are cuvîntul președintele Asociației Naționale pentru Protecția Pacienților.
Reporter: Cît de important este citostaticul?
Vasile Barbu: În acest moment este cea mai importantă soluție de tratament al cancerului.
Rep.: Cît de des se întîmplă în România o asemenea criză?
V.B.: Eu zic că de două ori pe an, cel puțin, trebuie să protestăm, să ne susținem drepturile, să amintim guvernanților că trăim. Totul ține de un detaliu birocratic. Nimic mai mult. Nimeni nu vrea să taie citostaticele de pe listă, dar este sigur că acest „capitol” dintr-o listă de minister deranjează. Pînă la urmă fiecare își aranjează povestea asta prin „spate”. În România, cel mai grav lucru întîmplat este să fii pacient fără pile, fără cunoștințe. Or, în fața tratamentelor nu sîntem egali, darmite în fața lui Dumnezeu. Există pe pămînt, nu în cer, liste cu privilegiații. De aceea, noi, pacienții de rînd, țipăm, iar ceilalți se bucură și ei. Avantajul nostru este că noi sîntem liberi, al celorlalți că sînt legați prin relații între ei și ar deranja.
Rep.: Doare?
V.B.: V-ați gîndit vreodată cum este să n-ai medicație? Medicația de care depinzi ca să poți să-ți duci viața mai departe. Sănătosul nu poate crede bolnavul. Aici nu este răgazul acela dintre o durere de cap și timpul pînă cînd antinevralgicul își face efectul. Aici simți răceala morții, simți cum îți iei adio de la viață, fiindcă chiar dacă trupul mai rezistă, mintea este cea care zboară pe culmile disperării. N-ai cui să ceri ajutor. Cine să te ajute? Ești singur. Sîntem în 2013, an în care în Europa adevărată această stare de disperare pare că nu mai există. Este o stare de civilizație să-i dai bolnavului medicamente, ca și pîinea omului mort de foame. Îți bați joc de el? Îi spui că s-a rătăcit o hîrtie și că nu se mai găsește? Noi înțelegem: toate merg prost în țara asta. Ce-ar fi însă să meargă ca pe roate cîteva lucruri: trenurile, deszăpezirea, mersul pe bicicletă și medicamentele? Ar fi un început. Nu cer șosele. Nu, cer lucruri absolut simple. Învățămîntul și Sănătatea. Doar atît să avem ca prioritate. Dar nu putem. Nu putem. Avem un defect genetic ca popor. Păcat. Bolnavul nu trebuie să sufere. Este ca și cum i-ai da un șut celui căzut pe stradă în loc să chemi ambulanța.
Publicat în Cațavencii, nr. 4(82), 2013
