– Mă, îmi zice Valeriu Pantazi într-o zi, la crîșma Uniunii Scriitorilor, aș avea nevoie de niște poze după tablourile mele.
M-am uitat la el într-un peș. De unde și pînă unde? Pe poet îl știam de la Agopian, dar n-aș fi bănuit niciodată că îl chinuie talentul artistic.
– Da' n-am bani să-ți plătesc. Știi ce? Îți alegi un tablou și sîntem chit.
De ce nu? Dacă-mi place ceva, iau, dacă nu, nu. Nici o pagubă. Așadar, mi-am luat instrumentul, un film Kodak în prag de expirare, lumini, filtre și i-am călcat pragul. Picta în genul Pallady & Petrașcu și picta cu plăcere. Compoziții și peisaje, numai bune de atîrnat în casă. Mi-a plăcut, deci m-am pus pe treabă cu o voioșie care creștea odată cu clondirele de vin. Am băut și am fotografiat cîteva zile la rînd, stînd de vorbă și meșterind la paralaxă.
La sfîrșit, plata. Mi-am ales un tablouaș mic, cu maci și pipă. Artistul m-a implorat să nu i-l iau încă, pînă nu-i aduc reproducerile. De acord. Am stat în cămara-laborator din apartament alte două nopți, am făcut trei rînduri de cópii, apoi m-am prezentat la datorie. Obiectul sensibil era împachetat, clondirul – pe masă. I-au plăcut culorile. Muncisem cu spor. Îmi cîștigasem tabloul. Acasă l-am atîrnat pe perete și l-am admirat. Dar mă pune dracu' să verific acuratețea pozelor și, la lumina unei zile cu nori albi, am pus o probă fotografică alături de tablou. Pe general, culoarea concorda, numai amănuntele, nu. Tușele nu se pupau neam. M-am prins, tîrziu. Șmecherul de Pantazi, în alea trei zile, făcuse la repezeală o copie, iar originalul îl vînduse. M-am uitat înciudat la carton. Acum îmi plăcea mai puțin!
Publicat în Cațavencii, nr. 5(83), 2013
