Înainte să meargă la Băile Tușnad ca să invoce stafia iredentismului maghiar, Viktor Orbán a acceptat un prînz la Palatul Victoria. A luat masa cu Marcel Ciolacu, Sorin Grindeanu și Kelemen Hunor, așa cum arată o fotografie postată de Guvern. S-au servit, cel mai probabil, gogoși tăvălite prin glazura unei reciproce nevoi de legitimitate. „Acesta e începutul unei frumoase prietenii“, a scris imediat pe Facebook premierul maghiar, sub o poză în care îi strîngea mîna omologului român. Trei zile mai tîrziu, în mijlocul unei mulțimi excitate de steagul autonomiștilor secui, Orbán se referea la Ardeal și la Ținutul Secuiesc cu următoarele cuvinte: „Noi n-am declarat că ar fi unități teritoriale românești“.
Nimic nu trebuie să surprindă în comportamentul și în discursul lui Viktor Orbán. Pentru el, aceste incursiuni în Transilvania țin de agenda obligatorie. Pe de o parte, are nevoie să-și mențină în fereastră poza de lider naționalist și unificator, de tată al maghiarilor de pretutindeni, ca să compenseze cu ea sărăcia galopantă: cînd poporului i se face foame îi dă să muște din această fotografie în culori habsburgice. Apoi, are nevoie de ungurii din Ardeal, care au cetățenie dublă și votează. În fine, are nevoie de o anumită tensiune cu România și cu UE, ca să-și poată negocia noi excepții și cedări de la Bruxelles. Orbán acționează astfel de ani buni, cu premeditare și tenacitate, știe bine ce face și ce vrea să obțină.
Iar întrebarea care se pune este: a fost bine, în aceste condiții, că Ciolacu l-a chemat la masă în sediul Guvernului? Răspunsul e neașteptat, dar pragmatic: da. Cineva mai deștept decît răposatul Aurescu l-a sfătuit bine. Chiar dacă discuțiile stîngace de la masa de prînz nu aveau cum să-i modereze lui Orbán discursul, a fost deschisă calea unui joc de bunăvoință și necesitate mutuală. Orbán are nevoie de România pentru a-și credibiliza poziția în UE – și nu e exclus să-i pretindă la un moment dat Guvernului Ciolacu să se abțină la un anume vot în Consiliul European sau în Consiliul UE. Dar și România, și Ciolacu au nevoie de Orbán în problema tot mai complicată și mai agonică a Spațiului Schengen. Ungaria va deține președinția Consiliului UE în a doua jumătate a anului 2024, iar ăsta poate deveni un fapt la fel de important ca victoria la alegerile prezidențiale din România. Marcel Ciolacu e în acest moment, oricît ar dezminți el pe la televizor, singurul candidat profilat pentru Cotroceni, iar examenul de definitivat în candidatură ar însemna acceptarea României în Schengen încă de anul ăsta. Dacă însă alde Nehammer se pun iar de-a curmezișul – cum deja se prefigurează –, Marcel Ciolacu e obligat să-și mute trambulina politică în mandatul european al Ungariei. Iar cu un Orbán jucînd rolul lui Viktor-contra, șansele sînt zero. Așa că decizia de a-l ține pe Orbán într-o „frumoasă prietenie“, acceptîndu-i toanele retorice, e folositoare nu numai pentru Ciolacu, ci și pentru milioanele de români care visează să scape de cozi la graniță.
Care sînt riscurile unei asemenea apropieri? Există vreo amenințare revizionistă? Cîtă vreme România e membru NATO și UE, nu. Bruxelles-ul, la rîndul său, nu are cum să fie nemulțumit, fiindcă România e un stat ascultător, conformist și fără derapaje. Faptul că are un dialog cu Orbán îl transformă într-un jucător care calmează apele, un negociator acceptat care poate aduce Ungaria la sentimente mai europene. Singurul risc real e exclusiv politic și privat: dacă AUR exploatează propagandistic apropierea Guvernului de iredentismul unguresc, PSD poate pierde alegători în avantajul partidei suveraniste. George Simion, însă, nu pare să se grăbească să facă tărăboi, așteaptă ca noile nuanțe ale ideologiei de campanie să-i fie comunicate.
Viktor Orbán e azi un caz clinic rezolvat. E un pacient politic descifrat complet, cu aria manifestărilor cunoscută și cu tratamentul pe noptieră. E pro-rus, contra Ucrainei și anti-Bruxelles. Trumpist, putinist, mincinos, un pic eugenist, gata să condamne amestecul raselor, dar, în același timp, legat de mîini. Anvergura lui europeană și internațională se stinge zi de zi, ca un muc de lumînare. E un lider cu personalitate accentuată, cu o charismă care acum se agață mai mult de trecut, dar încă valabilă la Budapesta, cu viziune clară, chiar dacă total perdantă. Un personaj cu instincte politice bune odinioară, azi erodate de lăcomie, suficiență și autoritarism. E din ce în ce mai clar că formulele lui Orbán expiră și că el împinge Ungaria tot mai mult spre irelevanță, dar încă are cărți de jucat. Iar acest poker european, la care am plătit și noi deschiderea, se va mai juca și vara viitoare la Băile Tușnad sau nu se va mai juca deloc.
52 de vizualizări
Cauta si citeste discursul complet al lui Orban, la Tusnad.
1. ” Anvergura lui europeană și internațională se stinge zi de zi, ca un muc de lumînare.”
Si de ce-ar fi aia europeana/internationala mai importanta decat cea nationala? Ca doar ” Orban cel rau ” fu ales cu o majoritate confortabila de catre poporul maghiar – de cateva ori la rand – Prim ministru al Ungariei si nu al Internationalei Socialiste 2.0.
2. „E din ce în ce mai clar că formulele lui Orbán expiră și că el împinge Ungaria tot mai mult spre irelevanță…”
Nu stiu pentru cine e asa de clar, caci politicile Ungariei – indreptate spre tari din Asia si Africa bogate in resurse naturale/ financiare- par mai relevante si coerente decat ale multor altor tari cu staif si cu coada sus. Spre edificare, propun a se revedea: „America ungarului cenușiu „– Doru Buscu – Catavencii, 2 martie 2021
Pe mine ma îngrijorează mai mult faptul că G Simion este fan „rabiat” Orban. Disonanta cognitiva clara, dar 80% din români suferă de această tulburare.
RE: ”E un lider cu personalitate accentuată, cu o charismă care acum se agață mai mult de trecut, dar încă valabilă la Budapesta, cu viziune clară, chiar dacă total perdantă. ”
Intrebare: In ce fel total perdanta?
Ungaria arata bine, investitii grele din Austria si Germania, noul port concesionat la Adriatica suna f bine, gaz ieftin din Russia long term, prietenie cu Russia si Trump, prietenie la toarta cu Austria…si atunci?…sa fim seriosi, nu are ce pierde, are numai de cistigat…cu viziuni perdante ca asta Ungaria cindva au fost parte dintr-un imperiu…noi ce am fost?..nimic…
Vine orban ala mare, nu asta carpatin cu shfoartza dreptei, si ne da vreo cateva halbe din cadere. Apoi vine si unul de-al nostru, ca oricum suntem obisnuiti, ne invita la o bere si-ncepe c-o analiza, care se termina cu o eulogie (sa nu zicem propaganda) si ghici ce? Ne-am mai luat niste bere din cadere, ca doar nici noi nu mai suntem cititori mai destepti decat… decat cine? Nu mai tin minte. Nasol moment, dar misto de rosu.
Ultimii doi presedinti ai Romaniei au rezumat perfect atitudinea conducatorilor, dar si a populatiei, in ceea ce priveste politica externa: Basescu prin declaratia cu licuricii, Iohannis prin aia cu „decat sclav la rusi, mai bine la americani”. Romanii au mers un pas mai departe si, mestecand afirmatiile, au regurgitat politica externa definitorie a tarii: „Decat cu gura libera si coloana dreapta, mai bine luam de la toti licuricii…”. Altfel nu-mi explic de ce e acceptabila trecerea in planul secund al intereselor si nevoilor tarii pentru indeplinirea agendelor si poftelor licuricilor.
Cum zicea bine un cititor mai sus, din cauza atitudinii asteia Ungaria a fost, macar candva, un imperiu, iar noi n-am fost si nici n-o sa fim.