Mai mici, mai slabi, dar gata de alegeri

Toată lumea e de acord că, de trei decenii, Europa și-a pierdut relevanța mondială. Chiar dacă, împreună cu Marea Britanie, UE adună un PIB mai mare decît al Chinei, influența ei strategică s-a prăbușit. În conflictul din Ucraina abia dacă mai scoate cîte un piuit, în situația din Israel nici nu contează. Liderii ei globali sînt atît de slabi și contradictorii, încît aproape nimeni nu-i mai ia în seamă. Pe aproape orice subiect, discuțiile geopolitice au loc cu SUA, cu China, ba chiar cu Rusia și cu Turcia, întotdeauna peste capul europenilor. Iar europenii le privesc de jos în sus, ca niște copii care așteaptă să termine adulții.

De vină nu e doar precaritatea resursei umane. Prostia birocraților de la Bruxelles e altoită cu incompetența șefilor de state, dar asta nu explică destul irelevanța politică a Europei. Ceea ce lipsește din acest tablou e forța militară. Europa și-a neglijat, de decenii, armata. Fiecare stat în parte și toate împreună au lăsat războiul și amenințarea războiului în seama Americii. Marile puteri europene – poate cu excepția Marii Britanii – și-au abandonat standardele militare și au mutat banii rămași în cheltuieli politice și în populism. Capacitățile lor militare au rămas cu mult în urma creșterii economice, iar statele au trecut pe șest la civilie, profitînd de prezența acoperitoare a Unchiului Sam.

Azi, Europa, oricum ai lua-o – pe națiunile mari sau adunată la Bruxelles –, nu produce nici o adiere de interes geopolitic. Nu stă nimeni de vorbă cu ea la modul serios, fiindcă, pur și simplu, nu proiectează forță militară. Forța ei militară ar fi, teoretic, NATO, numai că NATO e un film produs și regizat de Statele Unite, care contribuie cu peste 70% din buget și capacități militare. În plus, NATO nu poate fi folosită în intervenții ofensive, fiindcă se ocupă cu apărarea. Și, după cum se știe, nu poți înfricoșa pe cineva dacă-l ameninți că te aperi.

Chiar dacă e leagănul civilizației occidentale, al Renașterii și Iluminismului, al eticii protestante și al spiritului capitalist, chiar dacă propovăduiește pacea mondială și umanismul global, Europa nu poate iradia o putere politică la nivelul puterii ei economice, morale și culturale, fiindcă nu are capacitatea de a înspăimînta militar pe nimeni. Spre deosebire de SUA, Rusia, China, ba chiar spre deosebire de formele tot mai nebunești de dictatură agresivă gen Iran sau Coreea de Nord, Europa trăiește într-o confuzie strategică totală, care o face să vorbească neputincios și rugător în fața unor lideri care nu-i mai răspund la telefon. Lumea Veche are cea mai mare contribuție la cunoașterea rațională a lumii, a inventat filozofia și istoria, dar a uitat lecțiile amare ale propriului trecut. A uitat că suferința e cu atît mai mare cu cît armata e mai mică.

Pe termen scurt nu pare să fie nimic de făcut, fiindcă orice încercare de a se disloca acest continent din vechile-i tabieturi trebuie trecută prin birocrația UE, prin egoismul și lăcomiile naționale. Chiar dacă vorbitori aventuroși ca Macron mai ating subiectul unei armate europene comune, lucrurile nu au cum să depășească nivelul gargarei, fiindcă cele 27 de state au fiecare cîte 26 de obiecții. De aceea, lecția militară trebuie învățată individual, pe națiuni, fiecare după cît o duce capul și o ține bugetul, așa încît, cînd s-o limpezi gîndirea colectivă, să existe măcar niște capacități.

Pentru neînsemnata țară din sud-estul Europei, singura care mai adăpostește populații antice și războinice precum geții, e o ocazie care n-ar trebui irosită.

Românii au fost mereu un popor al păcii. Singurele războaie le-au dus între ei. Rănile și le-au făcut între ei, pagubele și le-au produs între ei. Cu străinii s-au luptat anevoie și doar tîrîți de evenimente. Au preferat să se ferească din calea istoriei și să joace pe mîna norocului, lucru care de multe ori le-a ieșit. Acum, urciorul ar merge iar la apă, dar nu se știe dacă mai apucă să se și întoarcă. Ei bine, din aceste motive, România ar putea profita de băltirea europeană și de înmulțirea războaielor ca să se remarce, în sfîrșit, cu ceva. A dat greș cu economia, cu educația, cu sănătatea, cu diplomația, cu Justiția, cu dezvoltarea, cu agricultura, cu energia, cu  turismul, cu emigrația și cu toate celelalte, dar poate reușește cu armata. Dacă România își reclădește rapid și inteligent capacitatea de apărare, poate recupera deceniile de muțenie și irelevanță din politica europeană și, după cum arată exemplul Poloniei, chiar internațională. Dacă își pune pe picioare o armată modernă, echipată, motivată și integrată, dacă profită de context și devine un furnizor de securitate în loc să rămînă același milog geopolitic, poate intra în fotografia care contează. Vocea ei, inexistentă acum la Consiliul European, în NATO, în Comisia Europeană, la Washington, la Londra, la Paris și la Berlin, ar fi înlocuită cu o demonstrație de seriozitate. Căci o armată adevărată vorbește limba universală a importanței politice. Și, pe lîngă capacitatea de a apăra un teritoriu și a mișca o economie, are și avantajul de a vindeca impotența liderilor.

E o nouă ocazie pe care am început s-o ratăm de un an și jumătate, de cînd a început războiul din Ucraina. Acum avem deja două războaie, dar se pare că liderii politici și militari au hotărît să nu facă nimic decît de la trei războaie în sus.