Oameni de valoare

De cînd s-a întors din Alaska, Putin bombardează Ucraina cu un elan renăscut, ca și cum iluzia păcii ar fi murit pe covorul roșu, sufocată de laudele lui Trump. POTUS a luat țeapă, s-a lăsat dus de nas de un escroc pe care l-a scăpat, literalmente, de izolare și faliment economic. Mulțumit ca un mărăcine ieșit din iarnă, Putin s-a dus la Beijing, la parada lui Xi, care și-a etalat armata în fața unui grup select de tirani și criminali de război. Față de cele cîteva F35 din Anchorage, armamentul și trupele Chinei i-au arătat lui Putin o disproporție plină de speranțe. Nu i-a fost ușor să scape de nodul din gît, căci China are de zece ori populația Rusiei, tînjește după spațiu vital, după resursele din Siberia și are acces imediat la ele, pe pămînt. Dar, pe moment, înfoiala de la Beijing și poza de grup cu dictatori i-au mai făcut rost de cel puțin un an de tărăgănare a discuțiilor despre pacea din Ucraina.

Există semne că SUA încep să înțeleagă ce greșeală au făcut ostilizîndu-și trei sferturi din planetă, apropiind India de China, salvîndu-l pe Putin și răcindu-se cu cei mai loiali și civilizați aliați ai săi, Uniunea Europeană și Canada. Apar voci avizate care spun că Taiwanul e ca și pierdut și că un război cu China în Marea Chinei e lipsit de rațiune. POTUS începe să vadă și el că zîmbetul lui Putin e, de fapt, un rînjet adresat Americii de pe meterezele BRICS. Dar a schimba numele Pentagonului în Departamentul de Război și a-l lăsa pe secretarul Apărării să laude „letalitatea“ armatei nu e cel mai matur lucru de făcut în aceste zile, cînd blocul politic al tiranilor lumii își expune arsenalul.

Chiar dacă n-are viteza de reacție a Americii, Europa și-a înțeles mai repede condiția. La Bruxelles, la Londra, la Paris și la Berlin a devenit limpede că, fără armata americană, NATO e o sumă de obiecții și șovăieli. Cu toate capriciile și imprevizibilitatea lui, Trump rămîne, pe moment, singura țintă a diplomației europene, fiindcă doar de el se mai teme clubul tiranilor atomici. Și vedem diplomația europeană adaptîndu-se toanelor de la White House, alergînd la Washington la prima fluierătură, dînd din coadă ca un grup de căței de rasă, gata să fugă după băț și să i-l aducă stăpînului înapoi. Rezultatul? Trump încă nu i-a dat mînă liberă lui Putin.

România lipsește de la acest ritual sănătos al umilinței. Lipsește prin președintele Nicușor, care trage chiulul de la summit-uri, asigurîndu-i pe cei care l-au votat că îi reprezintă Polonia. Dar Polonia, după cum vedem, e ocupată cu problemele ei, se reprezintă pe sine la modul strălucit, căci tocmai ce i-a smuls președintelui Trump promisiunea că SUA își vor menține, ba chiar își vor suplimenta trupele în Polonia. Și tot din partea președintelui Trump a obținut o invitație în G20. Asta în timp ce noi, prima țară ca importanță de pe flancul estic – prin geografie și vulnerabilitate –, n-am reușit să oprim anularea programului Visa Waiver.

În acest moment, România nu are uși deschise la Washington, iar cele închise sînt încuiate pe dinăuntru. Ministra noastră de Externe, Oana Țoiu, umblă pe la meci și prin cancelariile mici, cu berea în mînă și cu părul despletit, încărcat electrostatic, adunînd bucățele de hîrtie, ca în experimentul cu bagheta de ebonită frecată de blana unui motan, dar uitînd să adune acele hîrtii care ne-ar ajuta la modul real. Politica externă a României pierde și acum timp prețios, după ce l-a pierdut zece ani cu Iohannis și cinci cu Băsescu. Cădem în toate clasamentele strategice: politic, diplomatic, economic, militar, educațional. Și facem asta exact în perioada de optimism de după alegeri, cînd mandatele noi ale președintelui și miniștrilor sînt premiate cu răbdarea și bunăvoința populației. Acum, în primele trei-șase luni de la începutul noii guvernări, ar fi fost momentul marilor fapte, al mutărilor de efect. Acum, cînd Nicușor și Guvernul se puteau hrăni din rezerva de răbdare și de ochi închiși a populației, ne-ar fi prins bine un președinte și un ministru de Externe mai destupați. Nu e nimic bun de așteptat de la anii de sărăcie care au început deja și era bine să ne fi aranjat un pic de sprijin american.

Dar, cum spune Nicușor, n-au trecut decît trei luni din mandatul său. Îi mai rămîn 57. Sau, dacă Serviciile, magistrații și CCR îi mai netezesc o dată drumul, îi mai rămîn 117 luni. 3.510 zile. 84.240 de ore.