Bolojan, ispită la Insula iubirii

Pare că, în bună parte, trăim într-un roman de Flaubert, iar asta nu doar pentru că Bolojan e un fel de Madame Bovary, care-și trăiește existența politică mult peste posibilități, dar mai ales pentru că adevărul pare să țină prea mult de percepție și prea puțin de realitățile palpabile și calculabile. Iar percepția este că Bolojan vrea. Și, în ciuda faptului că vrea, în ciuda faptului că are cheile de la Guvern pe mână, în ciuda faptului că are parte numai de niște critici schelălăite de la partenerii de guvernare, omul nu este lăsat să facă. I se opun sistemul, oculta și interesele mari de la mijloc, care dacă și-ar vedea de treabă și l-ar lăsa să facă, am ajunge cât ai zice pește pe culmile laptelui și mierii. Nimeni nu pune la îndoială, pare-se, o eventuală incapacitate a lui Bolojan de a face reformă. Cei care reușesc să treacă de scuzele clasic-imbecile ale intereselor mari, de la mijloc, îți aruncă de îndată drept dovadă a capacității modul în care arată Oradea. Or, nu contestă nimeni că Oradea arată bine, însă în comparație cu ce? Și-apoi, de ce arată Oradea bine, să fie oare doar datorită geniului care e Bolojan? Să nu conteze deloc că e un oraș pe granița de vest, mai aproape de Viena decât de București? În plus, nimeni nu ia în calcul faptul că una este să administrezi un oraș de provincie și alta o țară. Dacă avem de-a face, de fapt, cu un campion pe sate, se impune oare să-l tratăm ca pe un olimpic? Nu spun că omul nu-și dorește, însă, din tot ce am văzut până acum, concluzia e că nu se pricepe. Sau, cel mult, că se pricepe mult mai bine la a găsi scuze decât soluții, căci rezultatele reformei sunt încă niște indicatori pe hârtie, niște planuri care sunt departe de a fi transpuse în realitate, în timp ce realitatea ultimei jumătăți de an e mai sumbră decât ne-am fi așteptat. Și, cu toate astea, încă există iubire pentru Bolojan. Pe undeva, pare că Bolojan a reușit să altoiască mult mai bine placa unor suveraniști care ne tot spuneau că toți sunt răi și că ei sunt alții, deci nu răi. Iată, Bolojan ne spune, mai direct sau voalat, că toți sunt răi în timp ce el e bun, dar nu-l lasă cei răi. Și mulți par să fie înamorați de această percepție. Până la urmă, poate chiar sunt interese mari la mijloc.