Cel mai mare cascador român din toate timpurile a fost un secui născut la Miercurea Ciuc, în 1946. Szobi Cseh a pus bazele violenței credibile în cinematografia socialistă din estul Europei. A introdus în scenele de luptă bătaia reală, a revoluționat prăbușirile cu calul, a inaugurat săriturile fără protecție de la înălțimi de peste 30 de metri, a folosit trambulina și cablul în efectul de explozie și împușcătură. Preșul care, odată tras, culcă la pămînt un întreg escadron călare e ideea lui. Și tot ideea lui e săritura lui Buză de Iepure, cu tot cu cal, printr-o fereastră de sticlă. Szobi Cseh a inventat cascadorul-actor, bătăușul care îl concurează pe erou, rezerva care joacă alături de personajul principal.
Încă din copilărie, a beneficiat de o aranjare curajoasă a cromozomilor, care l-a transformat într-un băiat cu energie nelimitată. Cățărător, săritor, înotător, scufundător, alergător, uneori chiar zburător, Szobi și-a uimit tovarășii de joacă fără întrerupere. A continuat să-și uimească prietenii din liceu, colegii de facultate, regizorii, producătorii și milioanele de spectatori din sălile de cinema cu îndrăzneala nebună și incredibila lui rezistență la căzături.
În 1964, cînd încă era student la Educație Fizică și Sport, s-a angajat la circ. Ani de zile s-a antrenat ca trapezist, saltimbanc, acrobat și echilibrist, mereu în căutarea zborului perfect. Iar primul lui zbor norocos l-a adus pe platourile filmului Dacii, unde s-a făcut remarcat printr-o spectaculoasă căzătură de pe ziduri. Imediat, Szobi a fost adoptat de cinematografia românească. Aproape că n-a fost film românesc cu bătaie sau explozii în care să nu fie Szobi implicat. Ba chiar studiourile DEFA Berlin din RDG l-au solicitat în numeroase rînduri. Școala lui de cascadorie a produs mulți profesioniști și multe secvențe memorabile. Fără Szobi Cseh, filmele românești cu bătaie ar fi avut doar palme și înjurături.
Dar unde Dumnezeu dă mușchi, se zice că mai ia din minte. Szobi s-a făcut turnător la Securitate din proprie inițiativă. Nu l-a forțat nimeni, nu l-a amenințat nimeni, nu i-a promis nimeni nimic. El s-a dus de bunăvoie și i-a dat în gît pe colegii lui cascadori, pe actori, pe regizori și producători. Era celebru, era bogat atît cît putea fi cineva în socialism, era cel mai bun din breasla lui. Nu-i lipsea nimic, decît, după cum s-a văzut, puțină minte. CNSAS l-a deconspirat în 2011, iar Szobi Cseh s-a dezvinovățit spunînd că el n-a turnat, ci a denunțat corupția din lumea filmului. A fost, cum ar veni, un precursor al campaniei anticorupție din vremurile ce urmau să vină.
În democrație, Szobi a prins tot mai puține roluri. Studiourile n-au mai plătit băieți cu spinarea de oțel, dispuși să dea cu ea de pămînt. Au apărut efectele speciale, cost-cutting-ul, imaginea generată pe computer, iar Szobi și-a mestecat amarul în sala sa de sport. Dar în trupul lui incasabil a pîlpîit mereu o inimă generoasă, chiar dacă, uneori, administrată prost. Spre sfîrșitul vieții, Szobi și-a pus arta și timpul în slujba copiilor săraci și al celor cu dizabilități, pe care i-a învățat să lupte, să cadă și să se ridice, să-și oțelească oasele și caracterul, să se ferească de droguri, de violență și de pușcărie.
A fost lupta lui de răscumpărare, ultima lui cascadorie și cea mai nobilă, înainte de căderea cea lungă în mormînt.