Când întrebările prostești devin legitime

În ultimele două săptămâni, clinic vorbind, am asistat la o degradare vizibilă a politicii externe americane. Adevărul e că și politica externă îl ultrasolicită pe Trump: războaie care nu mai contenesc, decernare premii Nobel, criză energetică prelungită.

Cu Premiul Nobel pentru Pace nu a fost vreo surpriză, să zicem: declarațiile lui Trump s-au aliniat, ca diagnostic, cu cele făcute și anul trecut. Într-o postare de aproape 600 de cuvinte pe Truth Social, Trump a spus că nu știe nimic despre Navi Pillay, fost judecător la Curtea Penală Internațională, și că singurul lucru cunoscut despre ea ar fi că urăște Israelul. A adăugat că, de fapt, el ar fi meritat 8 premii Nobel, și nu doar unul, ci 8, pentru că a încheiat 8 războaie. A zis despre membrii juriului că sunt „ideologi radicali” și „dușmani ai civilizației”.

Declarațiile cu adevărat șocante au fost cele despre Ucraina: mai întâi că Zelensky ar trebui schimbat din funcție, el fiind vinovat de prețurile mari ale motorinei în SUA, apoi că Ucraina și Rusia au încheiat un armistițiu energetic „cu efect imediat”, susținând că ambele părți au fost de acord. Zelensky a aflat vestea cu stupoare de la jurnaliști, iar între timp Rusia tocmai lovise infrastructura energetică ucraineană, inclusiv o centrală din Harkov.

Cele mai halucinante declarații au fost însă cele referitoare la o posibilă escaladare a conflictului cu Iran: la un miting în Nebraska, vorbind despre războiul cu Iran și de prețurile la carburanți, Trump a spus că Iranul ar putea distruge două orașe americane, și le-a numit pe Los Angeles și San Diego, dar că acestea ar fi un preț mic pentru ce ar urma să-i facă apoi Iranului. Ce-a zis publicul? Aplauze ca la nebuni. Fix ca la nebuni.

Întrebări stupide, prostești, în alte vremuri, devin azi cât se poate de legitime, iar între cea mai importantă pare asta: oare omul ăsta va pleca de bunăvoie de la putere?