Dacă Emil Brumaru a lăudat un autor, merită să ai încredere în el, chiar dacă uneori ți se pare că a exagerat. Genialul poet simțea fără greș talentul autentic, chiar și la scriitorii ciufuți sau apucați de care criticii se fereau fiindcă li se păreau prea de tot. Concluzia lui Brumaru despre Camelia Radulian, că are talent „cu carul, cu căpița, cu hambarul”, m-a împins să citesc cartea ei de proză scurtă în care povestește cu patimă lucruri din categoria celor pe care le vrei uitate. Memoria suferinței, amintirea regretelor fără leac, vechi sictireli, despărțiri urîte, despărțiri umilitoare, iubiri stinse simulate mecanic, boli care ucid sufletul transformîndu-i pe cei ce suferă de ele în biete carcase în care lumina lăuntrică se stinge, toate astea sînt povestite direct, brutal, în propozițiile scurte, șfichiuitoare ale unei disperări definitive sau în frazele despletite, fără sfîrșit, ale celor ce încearcă să învie trecutul prin cuvinte.
Toate personajele Cameliei Radulian au ajuns într-un punct al vieții în care au dispărut iluziile și speranța, cînd trag linia și sub ea descoperă doar scrumul, nimicul, după ce au trecut prin iadul unei existențe în care li s-a luat dreptul la fericire. Răul în stare pură e ceea ce le rămîne acestor nefericiți care au trecut prin chinuri zilnice care le-au distrus trupul și i-au ruinat sufletește. Unii, ca fata cea urîtă care vinde într-un magazin, s-au resemnat; au atins mulțumirea de a nu-și mai dori nimic de la viață. Alții, cum e bătrînul lovit de Alzheimer, stîrnesc nostalgii sălbatice în cei apropiați care-l văd cum își pierde mințile și dispare din el însuși. Lor, cei condamnați să aibă grijă de trupul lui viu, nu le mai rămîne decît să-și amintească disperați cum era el înainte și cum nu va mai fi niciodată. Părăsiții, ei sau ele, își găsesc consolarea inventînd mizerii despre cei/cele care i-au abandonat din exasperare, în timp ce carnea lor le dorește întoarcerea. Minciunile odioase pe care le spune un bețiv despre femeia care l-a părăsit sînt ultimul lui mijloc de a-și imagina că ea e alături de el, de a se înveli cu trupul ei, în timp ce debitează josnicii despre ea pentru bețivii din cartier care-l ascultă. O femeie care a îmbătrînit și-și părăsește bătrînul amant face asta pentru că nu mai e stare să simuleze că-l iubește. Vrea să rămînă cu imaginea lui tînăr, cu amintirea propriei sale tinereți și a iubirii lor vii, acum transformată în silă. Copilul de zece ani a cărui mamă s-a dus să muncească în Italia sau Dumnezeu mai știe pe unde nu se poate apăra de suferințele pe care i le stîrnesc bețiile tatălui și cei cei ce spun că mama lui a ajuns o curvă cu dinții rupți și capul spart. Nu-l mai apără decît pisica, Pufi, care toarce în pat lîngă el, drăguța mică pe care o roagă, pățit, să nu plece de lîngă el, iar pisica îl fericește ascultătoare.
În povestirile Cameliei Radulian descoperi toate păcatele de care scriitorul trebuie să se ferească: patetisme, sentimentalisme întinse frenetic pe pagini întregi, oralități stupide și primitivisme nemăsurate, fiindcă asta e materia din care sînt alcătuite personajele sale și așa e lumea lor – urîtă, strîmbă, murdară și primitivă. Cu toate astea, Camelia Radulian iese la tango cu ele, pasional, și descoperindu-le frumusețea ascunsă în adevărul pe care-l găsește în ele, pe care-l caută curajoasă și hipnotizată parcă de un talent care o face imună la interdicțiile știute ale prozei.
Camelia Radulian, Tango în oglinzi, prefață de Mihai Ene, Editura Curtea Veche, 2025.
5 vizualizări
