Sînt semne că Apocalipsa se pregătește să vină dinspre mare. Marea Nordului, unde platformele de foraj marin ale companiei britanice Pictor Energy se confruntă dintr-odată cu mari probleme. Tot felul de probleme. Pe Kinloch Bravo, situată în largul coastei Scoției, niște trepidații ca de cutremur major scutură ritmic structura metalică și o negură densă venită de niciunde provoacă o pană de comunicații care îi aruncă pe operatori în ceață, înapoi la codul Morse. Ninge cu cenușă, ca la erupția unui vulcan brusc trezit la viață. Un om cade de la mare înălțime, dar supraviețuiește, traumatismele vindecîndu-i-se miraculos, in no time. Se pare că medicamentul-minune a fost inhalat odată cu sporii exfoliați din cenușă ai unui organism care convertește petrolul înapoi în materie organică, o formă antică de viață inteligentă capabilă nu numai de reparat țesuturi și cataclisme ecologice, ci și de comunicare telepatică cu cei infectați, conectați ca într-o rețea wireless. Vasul cu schimbul următor întîrzie pe timp nedefinit, cei de pe țărm nu trimit nici măcar un elicopter de salvare, membrii echipajului trec printr-o multitudine de stări, un mix de nesiguranță, frică de necunoscut și furie de a fi abandonați aici, în timp ce sala pompelor se transformă în seră.
Sună mai interesant decît ceea ce chiar poate fi văzut în The Rig. E rezumatul curățat de prostii flagrante al unui scenariu ridicol, plin de situații stupide (angajații se plimbă prin cadru, îmbrăcați în cămașă albă, salopete noi, uscate, și cu mîini impecabil de curate, de pianist, de parcă s-ar fora după apă de gură – pe o platformă petrolieră teribil de unsuroasă, unde, nu numai în momentele de avarie, prin mîzga neagră stropită de peste tot ți se văd doar ochii și dinții, da?), chestii nerealiste (vînturi puternice, valuri mari, zgomot infernal de echipament în funcționare? Nope, liniște și pace de studio de înregistrări), reacții absurde (un individ ia decizii criminale fără să se ferească de ceilalți, dar nimeni n-are nimic de obiectat?!) și dialoguri jenante („Cred că ceva nu e în regulă“, continuă să zică personajele, mult după ce Armaghedon-ul a început), la care s-au adăugat o animație computerizată comic de evidentă, în combinație cu imaginea ieftină, de teatru TV, și niște actori cu joc mai lemnos decît teiul lui Eminescu.
Să încercăm, totuși, să înțelegem ce-a vrut să spună autorul, oricine ar fi el: ideea principală e că, de zeci și sute de milioane de ani, planeta luptă să se renatureze după fiecare extincție majoră și noi, ăștia din generațiile industrializării masive, am supărat-o suficient de grav cît să ne fi condamnat deja la moarte. Nu-i cea mai proastă idee posibilă, ce-o strică definitiv e realizarea împănată cu aceeași propagandă care ni se bagă pe gît de ani și ani de zile: diversitate rasială și sexuală într-un colectiv profesional relativ redus, mesaj antipoluare impus agresiv, conspirații corporatiste insensibile la modificările climatice și indiferente dacă angajații trăiesc sau mor ș.a.m.d., toate celelalte bullshit-uri pe aceeași temă.
Prețul gazului a explodat la TV pentru că The Rig îl arde degeaba. E inflație de seriale infecte, trase la același indigo politically correct, producții la kil, fără nici un pic de calitate, încurajate de incompetența unor directori de programe lăsați să cheltuiască oricum bugetele platformelor de streaming care forează după banii abonaților. Uite-așa apar pe ecran catastrofe dintr-astea care-ți omoară nervii, timpul și cheful de viață. Nu.
The Rig, 2023-, dramoletă pseudo-SF cu pretenții de thriller ecologist, creat de David Macpherson, șase episoade de 47-55 de minute, difuzat de Amazon Prime Video.
