ASF și cei patruzeci de hoți

Schema oricărui tun e colectarea banilor în numele lăcomiei sau al fricii. În cazul asigurărilor RCA, colectarea se face prin frica de lege. Legea te obligă să achiți o primă de asigurare ca să poți circula cu mașina, și cu asta discuția s-a încheiat, nu ai de ales. Practic, statul te obligă să dai bani unei firme private, într-un mecanism vădit dezavantajos pentru tine, ușor de demonstrat matematic. Asigurările, în general, sînt un joc piramidal, o schemă Ponzi care îmbogățește companii private cu complicitatea statului. Vorbim despre o ruletă la care casa cîștigă mereu, iar clienții plătesc înainte, siliți de statul complice, mult mai mult decît valorează, statistic, eventualele pagube.

În România, asigurările RCA merg și mai departe. Aici, după cum se vede și se știe, regula e neplata. Plata e o excepție, iar atunci cînd se face, ea cere un munte de nervi și o mare de răbdare, o barieră birocratică greu de escaladat și cucerit, fiindcă de pe creasta ei trag în tine nu numai asiguratorii, ci și Poliția, și cei care-ți vînd mașina, și cei care ți-o repară. Dacă, de pildă, ți se fură o oglindă trebuie să aștepți șase luni pînă primești una nouă, fiindcă între timp trebuie să lași Poliția să se prefacă, vreo trei luni, că n-a găsit hoțul, deși nici nu i-a trecut prin cap să-l caute, apoi să aștepți evaluarea asiguratorului, negocierea lui cu dealer-ul auto sau cu atelierul de reparații, plata piesei, sosirea ei din țara producătoare și, în fine, reparația. Iar toate astea durează atît de mult, încît pur și simplu îți cumperi o altă oglindă, ca să nu circuli o jumătate de an în condiții de siguranță precare. În cazul în care e vorba despre o daună mai mare, societatea de asigurări te consideră primul suspect, iar tergiversarea are cele mai bune șanse să se întindă la infinit.

Argumentul polițelor RCA e un fel de prestidigitație. Ți se spune că societatea se poate prăbuși în lipsa unui mecanism de protecție contra pagubelor. Că e importantă nu atît grija pentru mașina ta, cît pentru cel care îți produce o daună pe care nu ți-o poate acoperi. Și pe această „necesitate înțeleasă“ corbii profitului și-au clădit o industrie a jafului. Pentru că, după ce au stabilit un principiu cu aparență socială și etică, el îți este impus cu forța.

Dar, chiar și așa, companiile care profită de această schemă globalizată, nu se mulțumesc cu profitul din prime. Ele dau tunuri, adică fură din banii acumulați prin neplata cronică a despăgubirilor, pînă cînd, la un moment dat, după ce gaura atinge dimensiuni monstruoase, anunță insolvența și falimentul.

Falimentul companiilor de asigurări a ajuns în România o metodă de furt încuviințată de stat. Fură, falimentează și ies discret din peisaj, fără complicații, fără pușcărie, cel mult cu puțină anchetă băgată repede la sertar. City, Astra, Carpatica, Euroasig, Delta, Metropol, Grup AS, CROMA sînt companii care au furat, fiecare, zeci și sute de milioane din buzunarele asiguraților, iar statul a permis asiguratorilor rămași în piață să mărească primele obligatorii, ca să poată fi acoperite sumele sustrase și depuse în conturi offshore.

Acum dă faliment Euroins și schema se repetă: românii vor plăti mai mult pe polițe. Printr-o instituție mafiotizată politic, Autoritatea de Supraveghere Financiară, statul mărește un bir cu destinație privată. Oamenii care conduc ASF sînt numiți de partide și sînt la fel ca partidele: miserupiști, incompetenți, mînați doar de interese proprii. Primesc lunar salarii uriașe, de o sută de ori mai mari decît salariul minim și, după încasarea primelor, chiar de două sute de ori. Sînt în excelente poziții de a fura și primi mită, iar dacă e să judecăm după sutele de milioane dispărute, procuratura ar trebui să îi ia măcar la întrebări.

Cît despre ipocrita lamentație a partidelor și falsa lor îngrijorare față de escrocheria asigurărilor, aici lucrurile sînt clare. Golănia ASF le tihnește nu numai pentru că prin acest mecanism își asigură resurse pentru partid și pentru oamenii din partid, ci și pentru că au ocazia să-și umple spațiul rezervat la TV cu noi versiuni de prefăcătorie.

Să ținem cont că asigurările auto obligatorii reprezintă singura componentă sustenabilă a genului asigurare, fiindcă stau pe o disproporție uriașă între veniturile din prime și rata mică a despăgubirilor. Dacă nu s-ar fura atît, asigurările de tip RCA chiar ar putea plăti toate despăgubirile. Dar dacă punem la socoteală asigurările de case și de viață, nici o companie din sistemul solar n-ar putea achita o zecime din despăgubiri în cazul unei catastrofe (pentru care se fac, în general, aceste asigurări). Și, cu toate astea, mecanismul de fraudare financiară și morală își vede nestingherit de treabă, cu minciuna la vedere, asistat și protejat de politicieni.