Asociația chiriașilor grăbiți

Înalt ca o prăjină de sprijinit frînghia cu rufe și subțirel ca sfoara, Radu Beligan nu s-a sfiit să joace rolul cămășii puse la uscat în bătaia vîntului încă de pe vremea dictaturii lui Carol al II-lea, continuînd să fîlfîie nestingherit și sub furtunile ce i-au urmat, adică sub dictatura legionară, sub dictatura lui Antonescu, sub dictatura lui Dej, sub dictatura lui Ceaușescu, ba chiar sub cei patru președinți postdecembriști, care – luați la pachet cu însușirile lor naturale: ranchiună, dragoste de sine, mîrlănie și suficiență cît cuprinde – pot încropi laolaltă un dictator mai micuț.

Marelui colecționar de dictatori i s-a reproșat că sub nea Nicu și-a legănat șira spinării cam tare, dar dacă pînă și codrul fost-a capabil să se legene fără ploaie, fără vînt, iertat fie cel ce a călătorit încă din timpul vieții în căruța cu paiațe de bronz din fața Naționalului.

Norocul ne-a procopsit cu o claie de actori talentați, numai că de multă zgîrcenie a dat dovadă cînd fu vorba de inteligența artistică, distribuită, ca șofranul, doar cozonacilor boierești.

Sîsîit și cam peltic, nici frumos, nici arătos, fără povara inteligenței Radu Beligan ar fi fost taman bun ca paznic de vie, nefiind nevoie să se cocoațe în prepeleac. Natura însă l-a predestinat unui prepeleac mai luminos, în buricul tîrgului, unde Mozartul din el l-a ucis seară de seară pe ranchiunosul Salieri în aplauzele mulțimii.

Ascultînd zilele trecute o înregistrare mai veche a “Baladei chiriașului grăbit”, copleșitoarea știință a lui Beligan de a reinterpreta o poezie considerată minoră, extrăgînd Requiem-ul dintr-o săltăreață mazurcă, demonstra parcă necredincioșilor că, întocmai cum pișicherul Thomas Mann știa să dea cu tifla morții, urcînd atelajul ironiei într-un sanatoriu pe cocoașa Muntelui vrăjit, și bietul Topîrceanu se mai juca din cînd în cînd de-a Bacovia, uitînd să le explice criticilor literari că domnul serios de la Culte, cu cioc și cu ghete de lac, e Diavolul în persoană, că celebra Cucoană invocată era însăși Doamna cu coasa, iar bagajul chiriașului grăbit să treacă Stixul întruchipa propriul său trup transformat în geamantan.

Eu nu știu limanul spre care
Pornesc cu bagajul acum,
Ce demon mă pune-n mișcare,
Ce taină mă-ndeamnă la drum.

Dar simt că m-apasa păreții,
Eu sînt chiriaș trecător:
În scurtul popas al vieții
Vreau multe schimbări de decor.

Am stat la mansardă o lună.
De-acolo, de sus, de la geam,
Și ziua și noaptea pe lună
Priveam ca la teatru, madam!
Mai jos, într-o cameră mică,
Făceau împreună menaj
Un moș, un actor și-o pisică.
Iar dincolo, sus, la etaj,
O damă cu vizite multe
Și-alături de ea un burlac,
Un domn serios de la Culte
Cu cioc și cu ghete de lac.
De-acolo, pe-o vreme ploioasă,
Mi-am pus geamantanu-n tramvai
Și-abia am ajuns pîn-acasă:
Pe Berzei, la conu Mihai.

Țin minte și-acuma grădina,
Ferestrele unse cu var…
În față sta coana Irina
Și-n curte, un fost arhivar.
Vedeai răsărind laolaltă,
Un colț luminos de ietac,
Pridvorul cu iederă ‘naltă
Și flori zîmbitoare-n cerdac…
Pe-atunci înflorea liliacul
Și noaptea cădea parfumată
Umplînd de miresme cerdacul,
Și-avea arhivarul o fată…
Stam ceasuri întregi sub umbrarul
De flori, așteptînd neclintit
(C-avea obicei arhivarul
Să sforăie noaptea cumplit).
Tîrziu, cînd se da la o parte
Perdeaua, părea că visez…
Și iar am plecat mai departe,
De teamă să nu mă fixez.

Străine priveliști fugare!
Voi nu știți că-n inimă port
O dulce mireasmă de floare,
Parfumul trecutului mort…

Și-am stat la un unchi, pe Romană,
Țiu minte… dar unde n-am stat?
La domnul Manuc, o persoană
Cu nasul puțin coroiat;
La doamna Mary, pe Regală
(O, cum mă ruga să nu plec!
Mi-a scris chiar o carte poștală);
Pe strada Unirii, la Sbeck;
Pe Grant, lînga birtul lui Sbierea;
Pe Witing, pe Tei la Confort,
M-a dus pretutindeni puterea
Aceluiași tainic resort.

C-așa îmi e viața – o goană,
Și astfel durerile trec…
Rămîi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul și plec!

Dacă nu v-a podidit tristețea după citirea în registru beliganian a acestui poem cu subînțelesuri suave ce ne avertizează că, pînă la urmă, sîntem doar chiriașii propriilor noastre corpuri, atunci chiar că ați merita să fiți dați afară cît mai repede din această asociație.