Fiindcă nu are cine să-mi dea apă,
cum zac culcat pe-o pernă cu pelin,
mă rog de moartea care-n mine sapă
să îmi aducă un pahar cu vin.
Nedumirită de-o așa cinstire,
își lasă lucrul ei de salahor
și așezată galeș pe-o psaltire
bem cot la cot, să nu-i rămîn dator.
Deși dormim de-o viață împreună,
e bucuroasă că măcar de azi
poate în văzul lumii să își pună
sărutul pe uscatul meu obraz.
C-ar vrea, dacă o iert de cutezanță,
spre a recupera timpul pierdut,
să mergem împreună în vacanță
la unchiul său pre nume Belzebut,
ce ține-o crîșmă chiar pe rîul Lethe,
unde-au mai înnoptat colegi de-ai mei,
bolnavi din Evul Mediu de o sete
și de o sfîntă foame de femei.
Borfașul de Villon cică mă știe,
că sînt și eu o țîră francofon,
că a băut și el pe veresie
și i-a umplut pe toți de bulion.
Și cît om stoarce strugurii spre toamnă,
m-ar dezlega pe veci de negrul post,
dacă o să-i recit „Sînt tînăr, doamnă“,
că vinul chiar mă știe pe de rost.
