Baladă veselă pentru tristețea celui plecat la oaste

Mama ta poartă ochelari cu şapte lentile,
tatăl tău te păzeşte din turn,
grăbeşte-te, iubito, mai am cîteva zile
şi am să plec soldat într-un cătun.

De nu – să-ţi porţi neprihănirea tristă
ca pe-un cîştig umil de cîţiva franci,
eu am să-mi fac obiele din batistă
pe rănile aprinse în bocanci

şi am să lăcrimez pe patul puştii
şopîrle reci, dacă m-ai fi iubit,
te-aş fi-nvăţat ceva ce încă nu ştii
şi seamă n-aş mai lua la ce-i în blid.

Aşa, cînd lungi trompete îmi sfîşie
auzul, scuze cer la şobolani
şi îmi îmbrac umila mea stafie
în pînza cu gîndacii diafani

şi-apoi, într-o cazarmă crenelată,
buimac de soare între caporali,
fără de mamă şi fără de tată,
am să învăţ cît sîntem de egali.

Cînd tu în parcuri roze te vei bate
cu flori printre frumoşi adolescenţi,
eu am să duc o raniţă în spate
şi-am să-i învăţ algebră pe sergenţi,

cînd tu ai să dansezi fără vreo grijă,
curtată îndelung de-un licean,
de mine se va-ndrăgosti o schijă
şi-am să te văd printr-un întors ochean,

aşa că fie-ţi milă sau blesteme
îţi voi rosti în loc de rămas-bun,
lasă-ţi părinţii şi nu te mai teme
căci am să plec soldat într-un cătun.