În sistemul românesc de ciordeală numit Caritas, elevii profesorului Măgureanu au avut grijă să implementeze și o componentă morală de sorginte neaoșă, ce a făcut ca haznaua lui Stoica de la Cluj să miroasă, de departe, a apă de trandafir.
Fiindcă exista pericolul ca tsunami-ul forinților să se abată peste Kolozsvár și bozgorii să se încoțopenească în detrimentul nepoților lui Traian, jocul piramidal era în așa fel meșteșugit încît micile economii ale fraierilor din vechiul regat, adunate cu sudoarea frunții în cadrul buticariadei postdecembriste pe ruta București-Istanbul, să fie deversate în poala patrioților clujeni, predispuși să se înalțe spre capitalism în zbor pe spinarea miticilor.
Nu mai departe decît săptămîna trecută, am încercat să așez o cunună imaginară pe fruntea de bronz a unui cărturar ardelean, care s-a jucat vreme de opt ani de-a ochiul și timpanul lui Băsescu și care s-a jertfit, întru reabilitarea ideii de șpagă geto-dacică, scoțîndu-ne din zodia caltaboșului țărănist și a conțopiștilor prinși cu rața-n gură, ca să ne înalțe în zenitul cifrelor cu zerouri multiple, ce au migrat ca berzele către însoritul Occident chiar pe sub nasul generalilor săi.
Văzîndu-l pe fostul ministru Miron Mitrea cu cătușe la mîini din pricină că ar fi abuzat de cinci găleți cu glet și paișpe saci cu ciment spre a-i spoi apartamentul mamei sale, nicidecum fiindcă ar fi îngropat în deșertul helvet cîteva geamantane cu parai, cum bănuiam noi, ne-am deprimat pe loc pentru operațiunea jenantă de a-i scoate oarbei Justiții ochii în public.
Drept care i-am sfătui pe cei ce împart pîinea dreptății în țara noastră să pună mai puțină drojdie în aluatul lucrului bine făcut, ca să nu se umfle așa tare și să dea peste marginile coveții.
Și ca să învețe că istoria nu s-a pișat întotdeauna în capul celor ce ies prin ușa din dos a tribunalului, le-aș cita un scurt fragment din biografia lui Troțki, condamnat de țarul Nikolai al II-lea, pentru subminarea regimului burghezo-moșieresc, la deportare pe viață în satul siberian Obdorskoe de pe fluviul Obi, dincolo de Tiumeni și de Cercul Polar, cam la o mie de kilometri de cea mai apropiată cale ferată:
„Cu o zi înainte de plecare, la 23 ianuarie 1907, condamnații au primit pantaloni gri de deținuți, mantale groase și căciuli de lînă. Li s-a permis să-și păstreze și hainele lor. Din documentul de călătorie reiese că Troțki a primit, pe lîngă haine, lanțuri pentru picioare, căptușeală pentru cătușe, o pereche de pantaloni, mănuși și un sac. Cătușele se dădeau numai ca avertisment și nu li se puneau prizonierilor decît dacă încercau să evadeze.”
Într-o lume în care funia cu care a fost spînzurat Saddam Hussein a fost vîndută la licitație cu opt milioane de dolari, teamă îmi e că, la inflația cătușelor românești fără căptușeală, valoarea de simbol a acestora s-a dus pe apa Sîmbetei.
