Îți amintești lăcusta ce ți-a sărit pe fustă,
pe fusta ta cea verde amirosind a pustă,
cînd i-ai șoptit ironic: Ți-e foame? Ia și gustă!
Te-aș fi mîncat eu însumi, flămînd, ca pe o pîine,
ți-aș fi înfipt în coapsă colți fioroși de cîine,
dar mi-ai șoptit ironic: Nu astăzi! Poate mîine…
Iar mîinele acela n-a mai sosit vreodată,
te-am căutat zadarnic în orice trup de fată,
săpînd cu-nverșunare de ocnă la lopată.
Și-acum îmi ieși în cale subit pe o alee
și răsucești în mine aceeași tandră cheie
și porți tot fusta verde de tînără femeie.
Dar ca s-ajung la tine mi-ar trebui probabil
o aprobare scrisă de-un tenebros contabil
să sap iarba crescută în patul tău arabil.
Piele de gaina! Asta a fost de iluminare – o simt in plex.
Maestre, cu plecaciune, lasatzi in continuare deschisa fereastra aia prin care va sopteste Muza!
Multumiri din partea mea si a patrimoniului!
Spiru
Excelent!
Versurile sunt profunde si triste si ma fac sa ma gandesc la cele nefacute…pe undeva este pact ca un asemenea talent trebuie sa faca atatea pe la tv pentru o bucata mai buna de paine…dar asta este lumea